mircea trifu

Mă-ntorc unde a-nceput iubirea, Unde izvorul sfânt ierta păcatul, Calc firimituri de pâine, amintirea Sub pașii mei le toarnă ca asfaltul. Sunt ca un câmp cu flori de gheață, Cer soarele să

Tai spinii sfinților, măcar, Să-i fac penițe pe altare, Cu foarfeca, bătrân florar, Să scriu cu ei abecedare. Ne vând eterne rugăciuni, Copiii pun să le citească, Icoane-n rame de

Am renunțat la aripi astă noapte, Să mângâi cerul, nu-mi mai trebuiesc, Mă amăgeam zburând că sunt departe Și-mi căutam iubirea s-o iubesc. Și-n fiecare răsărit nesingur, Teamă aveam

Îmi chem poemele acasă, Bat toaca cu un val de mare, Pare un câmp venit la masă, Pe stânca unui Colț de Floare. Și le întreb de-au dat de tine, Dar versul lor nesărutat Privirile

S-a stins vioara, ca o clipă, În viața asta-a-nvins abisul, Nu pot cânta doar cu-o aripă! Tăcere cer! E mort arcușul! Milos, un val îmi șterge urma Să nu mai pot să mă găsesc, Pe stânci

Bat drumul înapoi și înainte, Dar parcă ieri și mâine sunt la fel, Și palma mi-o întreb de ține minte, De ce poartă o urmă de inel ? Cobor mereu neștiutorul munte, Pe-aceleași vechi

Voi lua din tine înserarea, și noaptea o voi lua să știi, Vreau să rămai doar dimineață, până-n amiază să fii zi, Să-ți fiu ca un sărut pe frunte, iar tu iubită, ca un nor, Căci tu erai micuța

Te-ai strâns vreodată-n fața unui gând Ca unghiile-n carne, când ți-e frică, Să nu fii nor și să nu poți plângănd Să-mpaci cu ploaia lumea cea calică? Ai fost vreodată-o gură de fântână,

Iau spada și o fac plachiuri, Le prind pe aripi ca polenul, Mă-nalț cu ele din pustiuri, Să se trezească tot eternul Și versul sărăcit de biruri. Vreau bolta lor, cu bidinele Doar

Azi vreau să mor puțin, Să trec pe jos prin cer, N-am aripi! Clandestin! Prea mândru-s să le cer! Văd norii,-s puși pe plâns, Când trec pe lângă ei, Îi prind îngerii-n râs, În glume

Iar bate vântul frunza, ca dușmanii Îmi ține calea când cobor spre tine, Dar sunt salvat de stâncile bătrâne, Căci s-au născut acolo pentru mine, Să ne păzească dragostea, toți anii. Mai

Am învățat să zbor în vis Bătut de-atâtea drumuri, Așteaptă cerul tău deschis Ca primăvara muguri Și fânul ploaia, de-i aprins. Neînțelept mă ridicam Þinându-mă de mine, Și iarăși visul

Eu am găsit în târg, un vis uitat ca mine, Cu aripi dragi de-amurg, ca zilele puține. Și am plătit cu nopți, din cele nedormite, Furate-n somn de hoți, cândva făgăduite. Sta visu-ntins în

Mă strâng la piept ca o vioară, din inimă îmi fac arcuș, Fac coarde, amintire-amară si noaptea-o leg de un țăruș. Începe melodia-n versuri, cerneala-albastră-i dirijor, Cu aripi pline

O Salcie pe-un lac cuminte, cu rădăcina fier de plug, Se-agață plină de cuvinte de brazda negrului amurg. Și lacu-și liniștește-oglinda, pe chipul ei să poat-ajunge Căci apa sa suspină

S-a ridicat un vis s-admire cerul Dar a trecut prin el necunoscut, Bolta tăcerii a străpuns ca fierul Și s-a pierdut, ca dorul în trecut. E gândul dus pe țărm cu marea, Și-i sfătuiește pașii

În noapte asta Luna mea e tristă Și stelele par lacrimi în cădere , Pământul răbdător ca o batistă, I-alină rănile din stropii de durere. Nu vreau apusul meu de soare În versuri să

S-a aprins cerul din greșeală, învinuiesc îngerii-asfaltul, Prea plin e vara de cerneală pe care îmi cobor păcatul. Se naște-un prunc într-o speranță, din fericire-i decupat, Îl leagănă

Un nemilos în mine toată viața, Călca-n picioare mugurii timizi, Ce-i ascundea la sânul ei speranța, Temându-se de ochii mei lucizi. Și iarăși căutam priviri aprinse, Ce-ascunse de

Un înger însetat îmi cere o fântână Și în căușul aripilor sale, apă îi torn, O mulțumire arde cu litere de mână Și se înalță vie ca fumul dintr-un horn. Departe pe un țărm lipsit de

Îmi bate Dumnezeu la poartă Cu pumnul harnic și bătrân, Înalt și darnic ca o hartă, Purtându-și faima de om bun. Îmi spune că-i trimis la mine Să-i deschid inima fricoasă, Îi rup din vers

Voi împărți iubirea-n părți egale, Cea blândă ca o pată de cerneală, O las să-mi umple versurile goale, În noaptea albă scrisă pe o coală. Din note clopotele-și fac mărgele, Și toate nopțile

Aleargă-un râu pe munte-n jos, și-n limpezita fugă, Din versul său lasă duios, culori de câmp să curgă. Oferă-n dar, reci, pân’-la cer, pe bolta gurii-albastre, Stropi dulci de sete de

Dau norilor poruncă, să-ncercuiască soarta, Eu dintr-un tunet încruntat voi face-un bici, Nu vreau s-aștept să se-nvârtească roata Destinului, avar îi e abisul nestăpânitei frici. Ridic