mircea trifu

Ți-a venit rândul Ultimă din noapte, S-a terminat, n-am să mai las risipa Să-mi bătă ceasul timpului în rate. Din anul ce s-a dus mi-a rămas Clipa. Trecutul an mi-l despletesc cu milă,

Îmi intră-n noapte Candela iubirii, I-am simțit pașii parfumului de măr, Rugul mângâietor și razele privirii Și gura-i simt pe frunte și pe păr, Rănite vieți trecute, trăite fără ea, E

În imn de anotimpuri și-armonie, Legați în lanțuri în același port, Ne descântăm în noaptea încă vie, Arzând ca lumânările pe tort. Din zăcământul nostru de cristale, În caravane, noi ne

Topesc bănuții păcatului în palme, Cu lemnul mamei îl întind în foaie, Și iau Crăciunul crucii din sudalme Și-l pun în coala de argint și-n paie. Îl leg cu funia prea roșie ce strânge

Fii templul meu pe margini de zăpezi Și-ți dărui muntele-n cojoc de piatră, Drept zestre-ți dau o Mare de dovezi Și-un țărm din mine la a ta fereastră. Ca melodia curge cărarea pe aproape,

Zăpada întreagă-i o hart-a dorinței, Scrisă-ntr-o limbă de mult necitită, Cu fruntea plecată-n palmele științei, Mi-e calea-nghețată-n viața topită. În portul din mine se-nalță o

Voi fi la capul săracei mame ce va naște Și v-alăpta un sfânt, ce resemnat ne duce Păcatul de Crăciun, salvându-ne de Paște, Sacrificați pe Iuda, să fim iertați pe cruce. Ce bun e

E dorul ca frunza prin iarna rebelă. Tăcut cu genunchii statuii de gheață, O noapte de singur, e-o mare distanta, Se stinge ca vântul, departe de velă. O stea e-n revolta în iarna cerinței,

Iar lacrimi rănite îmi cad de pe cruce, Păcatele toate mi-au dus mie dorul, Naște-mă mamă, să poată să-ți urce Pe lemnul de ură-a mulțimii, feciorul. Când va renaște

Sunt versul ce face dimineața să tresară, Doar eu îi pot simți, trezindu-se căința, În fiecare noapte, când iarnă-i pe afară, Pe mine mă dorește să îi doresc dorință. Lumina Luni-o iau, o

Coboară agale o umbră de măslin, În urma sa lăsându-și câte o frunză, Cu-o șoaptă scrisa,,Eu am să revin,, Sunt val de mare adormit pe pânză. Coboară-un frig și-o iarna-n viață Când Luna-i

În trupul tău sap cu arcușul de ceară, Pe Marea de note sunt eu pescărușul, Fereastra-mi alungă tăcerea pe-afară, Fântâna-i vioara și cumpănă arcușul. Se supără focul că-i soba prea

Chem focuri de iubire să se-mbarce, C-aici ne-adoarme flacăra-n nămeți, La mine iar veniți, suntem drumeți! Se scurg din lumânări aprinse arce. S-ajungem universuri mai discrete Și toate

Pe munte coboară desculță o șoaptă, O ajunge din urmă-o bătaie de toacă, De mână o prinde chemand-o la joacă, Dar ea e grăbită, o gură așteaptă. Voi face oglindă din palmele-ntinse,

Am palma ca frunza imensă de goală, Ecouri de-aramă în șoapte curgând, Coboară din munte ca cerbul flămând, Și-n urmă-i rămâne tăcerea banală. Se-nalță-așteptarea ca iarna de

Lumânările toamnei sunt stinse pe ramuri, Pe câmpul de-aramă biata frunză-i învinsă, Disperați bat copacii cu crengile-n geamuri, Sub perdelele sobei, arde-o vară ascunsă. Viața-n cete

Se amăgește cerul, că poate voi ceda, Și-așa palmele mele, în cuie ruginite, Vor cere vindecare, de trece iar cumva, Iubirea ta de mine pe rănile-amuțite. Aceeași stâncă sunt, la fel de

Iubesc cuvântul, ard în contemplare Pe pragul grotei, ca un veșnic semn, Mă tem de tot când totu-i renegare, Dar sunt născut aici ca un consemn. Voi lua pământul, cerul și pe mine Și-am să

Azi eu sunt stăpânul durerilor lumii, Soarta s-o schimb, m-ajută cuvântul, Roata se-nvârte, iau crucea mulțimii, Pe cer, împreună o sui, cu pământul. Bombăne bolta, coborând la picioare,

Uite, îmi sângerează vorba, mamă, De visul vrea în brațe să te strângă, Vinovăția-i barca, doar c-o ramă, Ce-și lasă urma-n cerc să plângă. Dă-mi, mamă, mâna pe fereastră, Sunt vântul venit să

Sunt uneori o goală scoică, când umplu cerul de cuvinte Pline ca sânii albi, de doică, cu lapte, hrană pentru minte. Pe-ascuns beau îngerii din ele și-și amintesc de început, Simt

Răbdarea miilor de frunze, adun în barca de-altădată De trupul tău încătușată, să-mi fac în altă viață, pânze. Calc peste foile de versuri, înduioșând ultimul drum, Las urma plină de-nțelesuri

E un pescar de valuri, pământean, Cu plasa goală-n veșnica sa trudă, Pe-ntinsa Mare-a sa de porțelan, Vise scria pe coli de carne crudă. Nici numele nu și-l mai amintea, De-atâta vreme ce

Pe țărmul ochilor de fată, Așteaptă-o lacrimă de teamă Să mai audă încă-odată La multi ani adormită Mamă. Din vise dragi neobosite, Sfaturi punea în orice noapte, Ascunse-n cărțile