Ioan Postolache-Doljești

bat crupa calului șarg atât cât să-i sară praful din păr pufnește pe nări și bate cu stângul în colbul drumului cu copita din buzunar scot o felie de zahăr și-i dau când o ia mă gâdelă-n

pe strada lui de la un capăt la celălalt o imensă vitrină prin ea vedea atâtea bunătăți ispititoare zgârcit și vanitos furat de griji întindea pasul grăbit spre câștiguri să rupă el gura lumii

la început inconștient azi conștient eu te iubesc lumină de soare de cuvânt mă doare gândul că-ntr-o zi c-așa ni-i dat am să te pierd lumină de soare de cuvânt până atunci mult sau puțin cât o

o pupă la sfârșit de octombrie,semn de toamnă lungă? o brumă-i de-ajuns s-o omoare. rupe beldia de urzică și-o aduce printre flori în balcon. ultima șansă. ..........................................

ideea e-o stare de spirit poetul o-mbracă-n cuvinte unii o-mbracă în pantaloni rupți în cur zicând că asta e moda alții o siliconează în buze țâțe și fese alții o-mbracă în zdrențe ca fiind un

cuprinși în brațele minciunii noi fabulând ne amăgeam că se deschid pe ramuri muguri dar frunzele cădeau din ram pe întuneric nu știam de riduri uitând de vârsta ce-o aveam ne hârjoneam ca

merge domol pe Copou. până la tren e timp berechet. lasă-ți pașii în voie, cunosc drumul. nu-s frunze-n roire de vânt și nici cele pe care le simți sub picior,sunt amintirile tale Ioane. nu la

în toate fiind se privește pe sine galacticii ciorchini sunt multiplii săi ochi undeva pe-o bobiță de lut cuvânt s-a făcut dintr-o dragoste mare ........................................ lumina

"mă duce parcă umbra-n spate" cu viața lui de-un pol mi-a zis un tânăr un gol parcă purta Atlas pe umăr îmi fulgerau imagini disparate din alte lumi posibile ce n-or să fie ți-i zisa ta cumva un

doar aparent ni-s drumurile liniare și ale noastre păreau paralele o tinerețe-ntreagă ne-am văzut nu ne-am vorbit și n-am știut de viața celuilalt cu bune rele cum și de ce ai dispărut o

bine-ai venit în oaza mea de liniști jur împrejur sunt terasate dune te bucură de verdele luxuriant nu răscoli nisipul în ruine sunt templele trecutelor iubiri te bucură de-a mea

deschide-te ochi al conștiinței albeața-i perdeaua pusă pe cristalinul tău inocent voit de-un sistem de-o structură care pentru adevărata viață te vor impotent pe lume-ai venit ca o

ajunși la neamurile de la țară ne-a-ntâmpinat un pekinez înnebunit de bucurie dând din coadă din partea cealaltă din grădină o corcitură jalnică bătrână își anunța prezența cu-n trist și slab

.................................... până la urmă poezia nu-i altceva decât o exaltare a minții la fel ca iubirea copil cu probleme sărind peste părinți o clonă rebelă ce nu concepe că vine

s-au adunat în vreme nimicuri par unora că n-am doagele toate zvârle-le dracului mi-a zis un pragmatic și vorbele lui m-au durut era din sângele meu am tăcut cravata de pioner împăturită

vine furtuna vezi norii la orizont marea se-nalță la cer formele tale promițătoare și moi mă fac să cred că vin din adâncuri odată cu norii în ele întreg să mă pierd închide-mă-n ochi sub

întind prosopul lângă țărm să stau doar cu călcâile în mare trag pălăria peste ochi și fac din trupul gol capcană de prins afluxul de fotoni astăzi când trecem prin afeliu ca niște senzori

când ai un pol ești titirez te-nvârți în cap și bănuita-ți axă înscrie instabile cercuri ba chiar te crezi elice mușcând cu poftă din văzduh de vis și ai iluzia că zbori n-a fost și nimeni nu mai