Ioan Postolache-Doljești

mereu stai la pândă de pe steiul clipei s-alunec dar ca un țap despicat în copită m-agăț de ieșinduri și pentru că nu poți să o rupi tu-mi săruți carotida din dragoste știu că mă temi și

las-o dracului mai moale că n-ai mult până departe nu te triluresc scatiii mierla-ți cântă de pe creangă vezi nimic nu se mai leagă vânturi apa dintr-o baltă care e aproape seacă nu crâșca ai

perdeaua de nori s-a închis și plouă cu mici clipociri pe pervazuri cobor din pat și merg la fereastră pendula îmi spune că-i două plouă mărunt insistent consistent mă gândesc la cartofi sorică

sfârșit de primăvară ca și-acum la fel de cald că părea vară erai la-ntors pale de fân pe bahnă tu fredonai nu știu ce cânt și vântu-ți fâlfâia în poale ghiceam cristei ascunși în sân luat la

ela odată-un gâdăcel ulât si slab ca vai de el si înt-o zi un băițel hasti a pus mâna pe el ial speliatul gâdăcel s-a lepeziț atuci la el nu mă mai stânge măi de gât că mă-mevez si fac

țăranul din mine s-a dus la ogor să vadă sămânța pusă-n pământ de răsare sămânța de soare cu blândețe a dat țărâna de o parte și a găsit-o cu pintenul rădăcinilor scos ca-n rugăciune cu capul

veniți mi-i sufletul o barjă primește-ncărcături de vis. de asfințitul se arată și-i sângeriu de nedescris veniți cât încă mai sînt tânăr. uitați de sictiriri mizerii uitați de tot ce e

nevastă-mea-i plecată de acasă și sarcini n-am de-ndeplinit vă zic parafrazând poetul veniți Ioan al vostru-i singur cu sufletul neînvelit în patul mare tolănit cu toate-n brațe deodată să mă

recipient al timpului conștient dacă e omul ulcica de lut care sînt încă nespartă mai mult vreau să dau pe de lături în viitor în trecut smalț să fac timpul spart la prășit peste

dacă mai vrei să fii mireasa atâtor clipe câte vor mai fi cu toate că sîntem de-o veșnicie în lungul drumului tu fă abstracție de toate și vino în pijamale rozalii le-oi descheia de

studenți în parcul din copou eram captivii unei seri de vară ai acceptat să ne-ntâlnim eram timid eram pierdut mi se părea că nu ești pământeană aveai pe tine-o rochie

1962 în parc pe bancă sub cireșu-n floare el o sărută pe guriță. cu mâna-n pantaloni ea: ah, ghiorghiță ce rușine mare... 1972 pe-aleele din parc sunt la plimbare, își duce ghiorghe gemenii

ieșim din ou? suntem atuncea larve! pămîntul ne suportă ca omizi ce, lacome, mănîncă, spurcă... murim. sicriu-i pupă, -n ea închiși... țărîna ne înghite și nu scuipă-n duhorile de

............................. Cică s-au găsit urme umane pe lângă cele de dinozaur. Oare erau ale noastre? ................................................. Ieri am văzut, ca atunci, doi pui de

Dormeau adînc în așteptare. Visau cu zeci de mii de muguri la cîntecele din frunzișul nou. În rădăcini păstrau aducerile-aminte atîtor freamăte și flori... Dormeau cînd au venit cu