Parastas

ieșim din ou? suntem atuncea larve! pămîntul ne suportă ca omizi ce, lacome, mănîncă, spurcă... murim. sicriu-i pupă, -n ea închiși... țărîna ne înghite și nu scuipă-n duhorile de putreziri... ne-asimilează greu , năluca e osatura albă ca de var... e totuși un ceva în dincolo de... toate. poate că devenim coleoptere-zee într-o cîmpie elizee să ne-nfruptăm din dulcele nectar... am fost la pomenirea unei rude. apropiații-au aruncat coroane cu-nscrisuri de eterne amintiri apoi, un bîlci, în care popi cu-odăjdii citesc pe nas din cărți și...alelui... eu îl priveam cu ochii minții pe cel prins în sicriu și pute în descompunere firească și mă gîndeam cît poate să însemne trăirea asta omenească?