elis ioan

nu îmi mai pot supraviețui îmi doresc o moarte rapidă și ușoară sau o uitare la fel aș plăti eu tot glonțul pistolul sau mașina ar fi simplu uit să cobor din tramvai merg pe străzi

aici ar fi trebuit să locuiesc îmi plac blocurile vechi scările lor încolăcind liftul ușile lui de fier. niște oameni împietriți cărora le intru pe gură. mersul vertical este întâmplarea. aici

sunt doar un câine care îți roade pantofii preferați să știi că există lumea mi se concentrează într-o așteptare o seară în plus una în minus nu mai contează diminețile nu te trezești niciodată

am ales trupul ăsta doar ca tu să mă recunoști te-am privit în toate viețile din care moartea ne arunca într-un noi cu care seamănăm din ce în ce mai tare am îmbrăcat pentru a te întâlni toate

un refugiu tramvaiele luminează puțin tu știi foarte bine care e drumul când totul se prăbușește câteodată cred că orașul meu e de lavă bucăți de asfalt aruncate aiurea eu trebuie să fac salturi

nu mai respir ce imagini ai și tu?! asta-i o fantezie sau un coșmar? o fantezie. în coșmar ninge eu mă învârt cad îmi mișc mâinile picioarele în urma mea rămân fluturi în zăpadă. apoi încearcă să

întuneric tot ce îmi doresc este un pui de pisică negru mansarda acasă îmbătrânește în mine mumble happy-feet tu nu mă auzi pentru asta toate hainele mele sunt fracuri vocea ta singura

de cele mai multe ori ajung acasă prea devreme pentru a dansa cu tine încerc așa mă desprind de umbră ea se întinde comod privește în sus numără până la zece atunci trag aer în piept sar câteodată

o săgeată din oameni adună norii într-un singur punct. de acolo ne începem. tu pășești înăuntru. garsoniera se transformă în mansardă pereții capătă scoarță. în ea ne ascundem. privim apusul

ți-am spus nu mă pricep la lucrurile astea tac cad oamenii sunt niște scoici goale cu miez vâscos în care mă pierd povestea noastră o apă sărată ce împarte luminile în cameră am

mă prăbușesc dintr-o dimineață în alta până în birou aici se fac brazi de Crăciun pentru copii mamele îi țin în brațe le ascultă poezia eu număr întotdeauna îmi dă cu unul în

alunec mi-e trupul sicriu în care te port orice zdruncinătură îți lovește inima de a mea ger sunt firul lăsat de sanie în zăpadă iubesc oamenii umbra lor îmi atinge pleoapa

diminețile mele sunt din ce în ce mai albe îmi privesc mâinile tremură sunt doar reflexia mea într-o apă necurgătoare un timp frânt în tine îmi număr tăcerile niște pești mari argintii lucioși

am iubit. orice zdrobire îmi aliniază oscioarele ca pe soldați se ridică unele peste altele. coloana vertebrală poartă urma sângelui. așa am fost învățată. el tace. îmi deschide maxilarele

ușile noastre poartă giulgiu de fiecare dată intru sau ies dintr-o moarte înăuntru lumina sparge tencuiala zilele sunt un dric gol lasă dungi paralele mi se încrețesc degetele pereții

unii peste alții în piață executați și întinși drum comun îmi ascund o mână în alta pe unii îi duc acasă priveghi de zile scot din cutii hainele întregi își capătă sensul într-o

așteptarea îmi lungesc gâtul peste muchia balconului un eșafod din care vocea ta mă eliberează respirarea orașul meu crește dintr-un balcon nici nu contează până unde ni se întind umbrele viață