nu îmi mai pot supraviețui
îmi doresc o moarte rapidă și ușoară sau o uitare la fel
aș plăti eu tot
glonțul pistolul sau mașina
ar fi simplu
uit să cobor din tramvai merg pe străzi
aici ar fi trebuit să locuiesc
îmi plac blocurile vechi scările lor încolăcind liftul ușile lui de fier. niște oameni împietriți cărora le intru pe gură. mersul vertical este întâmplarea.
aici
lumea începe la capătului unei scări. două uși închise în spatele meu, pereții miros a moarte. întorc instinctiv capul de cîteva ori am senzația că cineva mă va bate pe umăr. tremur și asta se
sunt doar un câine care îți roade pantofii preferați să știi că există
lumea mi se concentrează într-o așteptare o seară în plus una în minus nu mai contează diminețile nu te trezești niciodată
am ales trupul ăsta doar ca tu să mă recunoști te-am privit în toate viețile din care moartea ne arunca într-un noi cu care seamănăm din ce în ce mai tare
am îmbrăcat pentru a te întâlni toate
un refugiu tramvaiele luminează puțin tu știi foarte bine care e drumul când totul se prăbușește
câteodată cred că orașul meu e de lavă bucăți de asfalt aruncate aiurea eu trebuie să fac salturi
nu mai respir
ce imagini ai și tu?! asta-i o fantezie sau un coșmar?
o fantezie. în coșmar ninge eu mă învârt cad îmi mișc mâinile picioarele în urma mea rămân fluturi în zăpadă. apoi încearcă să
întuneric
tot ce îmi doresc este un pui de pisică negru
mansarda
acasă îmbătrânește în mine
mumble happy-feet
tu nu mă auzi pentru asta toate hainele mele sunt fracuri
vocea ta
singura
de cele mai multe ori ajung acasă prea devreme pentru a dansa cu tine
încerc așa
mă desprind de umbră ea se întinde comod privește în sus numără până la zece atunci trag aer în piept sar câteodată
o săgeată din oameni adună norii într-un singur punct. de acolo ne începem.
tu pășești înăuntru. garsoniera se transformă în mansardă pereții capătă scoarță. în ea ne ascundem. privim apusul
sunt doar prelungirea unei morți pasul meu pășește încet pe urma ta nu am știut niciodată să îți spun
eu nu mai am ani, am singurătăți zidite într-o ușă, o tăcere care îți alunecă pe gât ca un
poate nu e așa de rău să cumpăr două bilete la film
ocup un singur fotoliu pe celălalt îmi așez haina
pop corn la mijloc
sunetele mi se izbesc de trup
mă ghemuiesc în puloverul meu larg
ți-am spus nu mă pricep la lucrurile astea
tac
cad
oamenii sunt niște scoici goale cu miez vâscos
în care mă pierd
povestea noastră
o apă sărată ce împarte luminile
în cameră am
sunt un absurd redus la o existență
te pleznesc
tac. copilul meu mă ține de mână. îmi amintește că morțile încep înaintea mea. îi simt obrazul calcificat pe sân.
nu mai am lapte. am doar un pântec
mă prăbușesc dintr-o dimineață în alta
până în birou
aici se fac brazi de Crăciun pentru copii
mamele îi țin în brațe le ascultă poezia
eu număr
întotdeauna îmi dă cu unul în
alunec
mi-e trupul sicriu în care te port
orice zdruncinătură îți lovește inima de a mea
ger
sunt firul lăsat de sanie în zăpadă
iubesc oamenii umbra lor îmi atinge pleoapa
diminețile mele sunt din ce în ce mai albe îmi privesc mâinile tremură
sunt doar reflexia mea într-o apă necurgătoare
un timp frânt în tine
îmi număr tăcerile niște pești mari argintii lucioși
am iubit. orice zdrobire îmi aliniază oscioarele ca pe soldați se ridică unele peste altele.
coloana vertebrală poartă urma sângelui. așa am fost învățată.
el tace. îmi deschide maxilarele
ușile noastre poartă giulgiu
de fiecare dată intru sau ies dintr-o moarte
înăuntru lumina sparge tencuiala
zilele sunt un dric gol lasă dungi paralele
mi se încrețesc degetele
pereții
tai
gura ți se contractă într-un sunet
urlat sub apă ți se umplu plămânii mâinile tale mi se încleștează de gât
rana capătă crustă dedesubt se pun plasturi pe gură durerii
când eram mică mă bucuram
unii peste alții
în piață
executați și întinși
drum comun
îmi ascund o mână în alta
pe unii îi duc acasă
priveghi de zile
scot din cutii hainele întregi
își capătă sensul într-o
așteptarea
îmi lungesc gâtul peste muchia balconului
un eșafod din care vocea ta
mă eliberează
respirarea
orașul meu crește dintr-un balcon
nici nu contează
până unde ni se întind umbrele
viață
la masă tăcem
gândurile noastre sunt farfurii întinse
înghit repede
orice furculiță poartă urma sângelui
joc șotron
arunc piatra pe scaune
picioarele lor se alungesc în jurul gâtului
miezul credinței mele e doar o troiță în câmp deschis în care noi ne iubim din aburii respirației noastre se naște Dumnezeu
ne mângâie frunțile așa cum degetele mele îți răsfiră părul intrată în