cu ochii spre cer

o săgeată din oameni adună norii într-un singur punct. de acolo ne începem.



tu pășești înăuntru. garsoniera se transformă în mansardă pereții capătă scoarță. în ea ne ascundem. privim apusul cocoțați pe terasa blocului ne rezemăm de copacul nostru păsările dau roată ne învelesc cu penele lor.




tăcerea mă înghesuie în brațele tale. doar așa pot strânge cerul. îngerii fumează lasă găuri arzânde. sigur m-ai putea întreba de ce noaptea lumina coboară până în felinare. nu ar fi de ajuns ca stelele să adune singurătăți.

soarele
un ochi orb în care ne reflectăm



vreau să privesc în sus când picioarele mi se înmoaie din ochiul meu cresc oameni copacii se învârt nu amețesc tolănită în tine m-ai putea cuprinde doar un colț de pâine îmi e suficient într-o lume care respiră în straturi.



foto: elis ioan