Poezie
sigur că da, iubite
1 min lectură·
Mediu
am iubit. orice zdrobire îmi aliniază oscioarele ca pe soldați se ridică unele peste altele.
coloana vertebrală poartă urma sângelui. așa am fost învățată.
el tace. îmi deschide maxilarele mâna îi alunecă spre capătul ombilicului. printre degete sângele bolborosește într-o crustă subțire. nu mai am nimic înăuntru.
mie nu mi-e foame. mușc. m-am înfipt în iubirea asta ca un animal hăituit. am horăcăit scurt. m-am zbătut. nimeni nu m-a iubit astfel încât să-mi târâie crucea.
el mă privește. rătăcește într-un punct fix la marginea mea.
picioarele mă trag spre margini. mi se desprind de trup. mă lasă suspendată într-o lume căreia nu îi aparțin. nu mor. mă refugiez într-un lagăr. mă înghesuie șobolanii dinții lor îmi intră în coapsa însemnată. atunci mă simt în siguranță.
ochii lui se închid.
052901
0
Mi-a plăcut și detalierea până la extremis, dezgust a la Flaubert, ar zice unii, din
\"îmi deschide maxilarele mâna îi alunecă spre capătul ombilicului. printre degete sângele bolborosește într-o crustă subțire\".
Urmată de o altă antiteză, aici, parcă mai semantică în denominare:
\"mie nu mi-e foame. mușc.\"
Peste cele două antiteze, vine și un oximoron direct în moalele ochiului:
\"rătăcește într-un punct fix\".
Finalul e sub semnul unei enumerații care desăvârșesc o poezie pe care aș fi vrut să o citesc în nesingurătate:)!
Insensibil de provocator text!!!
Cu drag,
Constantin