elis ioan

facem alei prin inimile noastre. zăpada nu ne acoperă. e mai simplu așa. am mâinile degerate. când ninge sunt un om de zăpadă prin care tu îți croiești drum. inima mea e un fulg drumuri paralele.

boxa. lumina mă îmbracă cocon. așa începe orice durere. mi se înmoaie genunchii nu mai aer privindu-te. tăcerea mă înghesuie în mine ca pe un animal hăituit. încolăcită îmi ling rănile. nimic nu se

alunec mi-e trupul sicriu în care te port orice zdruncinătură îți lovește inima de a mea ger sunt firul lăsat de sanie în zăpadă iubesc oamenii umbra lor îmi atinge pleoapa

mă duc la dracu-n praznic să te caut îmi compostează biletul și mă trimite înapoi lunea nu lucrează stă cu burta lipită de spate și se plânge cumpăr două sticle de bere (pentru el, eu nu beau

nu înțeleg niciodată cum amesteci literele alfabetului, le învârți pe degete ți le îndeși în gură și le molfăi, apoi le umfli ca pe baloane ca să le scuipi în borcanul cu formol în care

Este sezonul de solduri și promoții. E lungă lista de cumpărături. Drumul la fel. Mă îmbrac. Chem norii și ploile să ajung mai repede. Mă lupt cu orbul cocoșat pentru un căruț mai încăpător. Cu

am iubit. orice zdrobire îmi aliniază oscioarele ca pe soldați se ridică unele peste altele. coloana vertebrală poartă urma sângelui. așa am fost învățată. el tace. îmi deschide maxilarele

lasă-mi totul aici! piatra. apa. copiii. umbra. tricoul galben. zidul. câinele. cerul. pătratele mici din care facem un șotron. lumina scrie cifre pe inima noastră. sari! *nu sunt videopoeme, sunt

ușile noastre poartă giulgiu de fiecare dată intru sau ies dintr-o moarte înăuntru lumina sparge tencuiala zilele sunt un dric gol lasă dungi paralele mi se încrețesc degetele pereții

ghemuită iubirea în masca de fildeș din uterul meu îmi strigă să nasc cuvinte animale pe moarte să ne plămădească ele sângerând ochiul drept

descoase-mi rănile înăuntru e o grădină în care florile se înalță uscate degetele mele apasă pământul lumina un puls încet fără putință să îmi dezlege vraja pescarii curăță trupul peștilor

noaptea mă iubește un coșmar. îmi deschide larg ochiul. mi se strecoară sub pleoapă. arde. desface irisul ca pe o nucă verde. își înnegrește mâinile și înghite miezul. din burta lui văd mai

zoom out niște zile fum. multe voci. îi mângâi chelia lui cosmin. mă ghemuiesc lângă livia. ea vorbește desenează animale ciudate în aer, trupuri de femei, trupuri de bărbați, ea se desprinde

sunt doar un câine care îți roade pantofii preferați să știi că există lumea mi se concentrează într-o așteptare o seară în plus una în minus nu mai contează diminețile nu te trezești niciodată

am ales trupul ăsta doar ca tu să mă recunoști te-am privit în toate viețile din care moartea ne arunca într-un noi cu care seamănăm din ce în ce mai tare am îmbrăcat pentru a te întâlni toate

aici ar fi trebuit să locuiesc îmi plac blocurile vechi scările lor încolăcind liftul ușile lui de fier. niște oameni împietriți cărora le intru pe gură. mersul vertical este întâmplarea. aici

în ziua aceea am tăcut. ți-am privit încheieturile. nici o urmă. erai întins privirea ta îmi țintuia pașii. în spatele umerilor începea să mi se vadă crucea. ți-am tras ploapele peste ochi o