facem alei prin inimile noastre. zăpada nu ne acoperă. e mai simplu așa.
am mâinile degerate. când ninge sunt un om de zăpadă prin care tu îți croiești drum.
inima mea e un fulg
drumuri paralele.
boxa. lumina mă îmbracă cocon. așa începe orice durere. mi se înmoaie genunchii nu mai aer privindu-te. tăcerea mă înghesuie în mine ca pe un animal hăituit. încolăcită îmi ling rănile. nimic nu se
alunec
mi-e trupul sicriu în care te port
orice zdruncinătură îți lovește inima de a mea
ger
sunt firul lăsat de sanie în zăpadă
iubesc oamenii umbra lor îmi atinge pleoapa
mă duc la dracu-n praznic să te caut
îmi compostează biletul
și mă trimite înapoi
lunea nu lucrează
stă cu burta lipită de spate
și se plânge
cumpăr două sticle de bere
(pentru el, eu nu beau
nu înțeleg niciodată cum amesteci literele alfabetului,
le învârți pe degete ți le îndeși în gură și le molfăi,
apoi le umfli ca pe baloane ca să le scuipi în borcanul cu formol
în care
click: cafe noir
la început mi-a fost teamă
lăsam în spate
lumea de cărămidă
locul meu
privirea ta întoarsă
iubirea noastră
o urmă de cretă
un joc de copii
spre care un alt ochi
spune-mi ceva despre tine. ceva ce nu știu.
când mi-ai spus că ești foarte trist am încercat să îți organizez o petrecere. nu trebuia să fii mai bine. am fi băut vin cu scorțișoară și am fi privit
Este sezonul de solduri și promoții.
E lungă lista de cumpărături. Drumul la fel.
Mă îmbrac. Chem norii și ploile să ajung mai repede.
Mă lupt cu orbul cocoșat pentru un căruț mai încăpător.
Cu
am iubit. orice zdrobire îmi aliniază oscioarele ca pe soldați se ridică unele peste altele.
coloana vertebrală poartă urma sângelui. așa am fost învățată.
el tace. îmi deschide maxilarele
Zăceam întinsă pe iarbă de câteva ore bune și, de data asta, nu mă deranjase nici un gardian. Părea că pământul mă înghițise și din burta lui număram stelele. Voiam să nu mai aud vocea doctorului, ca
lasă-mi totul aici!
piatra. apa. copiii. umbra.
tricoul galben. zidul. câinele. cerul.
pătratele mici din care facem un șotron.
lumina scrie cifre pe inima noastră.
sari!
*nu sunt videopoeme, sunt
ușile noastre poartă giulgiu
de fiecare dată intru sau ies dintr-o moarte
înăuntru lumina sparge tencuiala
zilele sunt un dric gol lasă dungi paralele
mi se încrețesc degetele
pereții
un om microscopic îmi doarme în pântec
cu degetul mare în gură
are universul lui în uterul meu
eu mă zbat în uterul altcuiva
îmi sug piciorul cu totul
trag de cordonul ombilical
amândoi așteptam să
descoase-mi rănile
înăuntru e o grădină în care florile se înalță uscate
degetele mele apasă pământul lumina un puls încet
fără putință să îmi dezlege vraja
pescarii curăță trupul peștilor
noaptea mă iubește un coșmar. îmi deschide larg ochiul. mi se strecoară sub pleoapă. arde.
desface irisul ca pe o nucă verde. își înnegrește mâinile și înghite miezul. din burta lui văd mai
zoom out
niște zile
fum. multe voci. îi mângâi chelia lui cosmin. mă ghemuiesc lângă livia. ea vorbește desenează animale ciudate în aer, trupuri de femei, trupuri de bărbați, ea se desprinde
tai
gura ți se contractă într-un sunet
urlat sub apă ți se umplu plămânii mâinile tale mi se încleștează de gât
rana capătă crustă dedesubt se pun plasturi pe gură durerii
când eram mică mă bucuram
sunt doar un câine care îți roade pantofii preferați să știi că există
lumea mi se concentrează într-o așteptare o seară în plus una în minus nu mai contează diminețile nu te trezești niciodată
am ales trupul ăsta doar ca tu să mă recunoști te-am privit în toate viețile din care moartea ne arunca într-un noi cu care seamănăm din ce în ce mai tare
am îmbrăcat pentru a te întâlni toate
unii își târâie frigiderele pe roți ca și când
acolo ar crește pui de elefanți cărora noaptea le cade un colț de fildeș
ei nu sângerează niciodată. le răsare o floare de cactus violet
la
sunt un absurd redus la o existență
te pleznesc
tac. copilul meu mă ține de mână. îmi amintește că morțile încep înaintea mea. îi simt obrazul calcificat pe sân.
nu mai am lapte. am doar un pântec
aici ar fi trebuit să locuiesc
îmi plac blocurile vechi scările lor încolăcind liftul ușile lui de fier. niște oameni împietriți cărora le intru pe gură. mersul vertical este întâmplarea.
aici
în ziua aceea am tăcut. ți-am privit încheieturile. nici o urmă. erai întins privirea ta îmi țintuia pașii. în spatele umerilor începea să mi se vadă crucea.
ți-am tras ploapele peste ochi o