Am o veste bună, iubite

Zăceam întinsă pe iarbă de câteva ore bune și, de data asta, nu mă deranjase nici un gardian. Părea că pământul mă înghițise și din burta lui număram stelele. Voiam să nu mai aud vocea doctorului, ca un scârțâit cu unghiile pe tablă. Ce știe el până la urmă.?! Și poate boala asta este o binecuvântare. De ceva vreme, lumea mea se concentrase brusc într-un mușuroi de furnici în care altcineva se juca cu bățul. Eu doar așteptam să se întâmple ceva. Orice. Și atunci nu s-a întâmplat nimic. Acum e vestea. Merg pe străzi noaptea, buimacă, nehotărâtă doar să văd întunericul, mușcând din carnea mea, ca un animal de pradă și să îmi acopăr mai tare urechile. În căști urlă coldplay „it’s a beautiful world everyday everyday”. Dimineța singurul drum pe care îmi conving picioarele să meargă este biblioteca. Aerul ei rece și umed mă trece peste fiecare zi în parte. Și tot privesc înapoi ca și când o umbră subțire ar încerca să mă ia mai repede, ca și când tu m-ai trage de mână. Tu ești umbra aceea de când văd numai faruri. De când aud doar o bufnitură ca și când mii de clădiri s-ar fi prăbușit înlăuntrul meu. Și un țipăt scurt. La infinit. Þipătul acela a rămas în mine ca o pasăre între gratii, se lovește de oasele mele și tace când obosește. Apoi o ia de la capăt, din ce în ce mai puternic. M-am obișnuit și cu asta. Nici un țipăt nu mai doare, nici o lumină nu mă mai înjunghie...eu am trecut cu tine dincolo. Aici nu mai am nimic. Mângâi inelul și adulmec sticla de parfum de la tine... Inelul meu nu e orice inel. E acela din fire de iarbă cu care m-ai cerut de soție și nu ai apucat să mă iei …acela pe care îl țin pe trupul meu ca și când ar fi o parte din mine. Și este o parte din mine. Are două noduri ce nu s-au desfăcut niciodată. Eram în parc, pe iarbă și tu îmi împleteai universul pe deget. Ne-a văzut un bătrân și te-a certat, zâmbind că nu stai în genunchi în fața mea. Noi râdeam și iarba ne creștea din palme. Eu eram tolănită, cum ai fi putut sta în genunchi?! Dar amândoi am știut ce vrea să spună. Peste câteva săptămâni l-am văzut din nou, mergea încet, parcă și-ar fi numărat pașii și privea spre nicăieri. Þinea sub haină o poșetă veche, de femeie și dinăuntru se auzea o șansonetă. Toate cuvintele ni se înnodaseră în gât și scrijeleau să iasă. Ne-am uitat unul la altul și am înțeles…dar nu ai mai apucat să te plimbi pe aleile parcului și să visezi la mine, la noi, la povestea noastră “it’s a beautiful world everyday everyday”. Eu nu am decât un singur inel. Acela care a traversat anii odată cu mine. Și pe care nu îl vede nimeni niciodată. E inelul pe care îl voi purta când voi veni.