elis ioan

Începusem cu rafturile de jos ale bibliotecii. Atingeam cărțile cu grijă de parcă între fiecare copertă era o parte din viața mea. La un moment dat am văzut ceva strălucind sub pat. M-am întins

mă duc la dracu-n praznic să te caut îmi compostează biletul și mă trimite înapoi lunea nu lucrează stă cu burta lipită de spate și se plânge cumpăr două sticle de bere (pentru el, eu nu beau

mă suflă anotimpurile floare de cireș alunecând printre degete și împletindu-se-n dimineți în care îți tricotez din urzici aripi ca în poveștile cu lebede ce m-au înălțat nesfârșită

O umbră subțire îmi taie ochiul își îndeasă privirea în creierul meu își suflecă mânecile, își leapădă carnea unghiile ascuțite zgârie tăblia patului mă croiește după reviste din care ies femei nu

Dimineața soarele răsărea din tigaia ta îl aruncai de trei ori peste cap eu râdeam, speram să se lipească de tavan și să mă bronzeze de acolo sunt doar clătite cu dulceață de cireșe amare mă

mergeam până nu mai vedeam decât cruci albe îmi deschideai poarta ruginită eu alergam pe alei, tu râdeai și mă cocoțai în copacul ei de acolo îți priveam mâinile care au înălțat biserici au ținut

Sub pielea mea e scufundată Atlantida și doar un singur astronom care rotește Luna și spumează valurile mareelor sparte în ochiul negru numără pe degete aure sfâșierilor ca și când inima

În buzunarul stâng ții cheia de argint care deschide voaluri să îți dezvăluie lemnul înnegrit al mansardei noastre în salon o cească de ceai aburindă am stors o lună amară să fie atât de

ghemuită iubirea în masca de fildeș din uterul meu îmi strigă să nasc cuvinte animale pe moarte să ne plămădească ele sângerând ochiul drept

sâmburi logodiți de viermi rodesc fructul oprit pe care ți-l întind ție, șarpe.

imi lepăd pielea străvezie în ticăitul asurzitor, devin eu cu trupul sângerând secunde.

Știu că nu sunt frumoasă îmi cresc doar tristețile ca pe urșii de pluș tu mă mai recunoști doar după copilăria umbrelor noastre când dădeam foc corbilor

Umbrele mă învăluie în tăcerile brațelor tale în ochii tăi aproape verzi învăț pasul furnicii și povara ei mă plimbi pe aleile cimitirului cu mâinile înghețate îmi povestești despre

mă îmbraci în sac negru de plastic, nu tragi fermoarul te mai bălăcești puțin în sângele meu iți decupezi zâmbetul potrivit pentru ocazie carnea ta, pânză de păianjen. “Nu te mai

Încerci cu degetul inima mea și vezi cum se strîng cercurile în același punct suficient de încăpător, pentru a-ți depozita ghetele de iarnă și a călători spre dimineți în care ea nu

am credința ciudată că seara mă transform în praf alb, iar tu mă smulgi din mine și mă visezi lumină.

Îmi povestești ce vreme frumoasă e pe strada ta, deși noi locuim între tratate de drept penal, Nu te mai incită puloverul meu grena de la școala de fete, dantelăriile mele te fac să guști

Nu uiți în nici o dimineață să-mi spui “bună dimineața”, să-mi deschizi ușa de la mașină și să nu mi-o trântești peste degete, nu arunci cu scrumiera după mine, așa cum fac eu în

Este sezonul de solduri și promoții. E lungă lista de cumpărături. Drumul la fel. Mă îmbrac. Chem norii și ploile să ajung mai repede. Mă lupt cu orbul cocoșat pentru un căruț mai încăpător. Cu