elis ioan

în tălpile mele se înghesuie nopțile polare. nu pot să adorm decât încolăcită în jurul tău. ești blana caldă în care îmi îngrop respirația. știi că nu pot să cânt. noaptea îți mormăi încet și

când plouă adorm într-o așteptare. cheia se rotește în absențele tale ghemuite. se dezmorțesc cască se întind peste mine. așa am învățat să măsor timpul. mi-au crescut spini din carne și nimeni

pielea îmi e un noroi crăpat. nu se vede umbra niciunui deget. nicio salivă nu-mi lucește pe șira spinării. sub coastele mele fac dragoste depărtările. ghemuit mă visezi visul unui vis. sângele

îmi lipsesc diminețile somnoroase în care îmi despleteai șiraguri de perle din păr miroseai a cafea îmi numărai vertebrele fiecare dintre ele era o tăcere mare înghițită de alta în

foto: de elis ioan

de ceva vreme zilele mele se numără invers. s-au oprit într-un punct fix. de acolo se întorc în moarte. nu mai știu să plâng, doar jelesc ca atunci când îți îngropi morții și arunci prima mână de

eu am crezut pe dos că rana se întâmplă când ești tăiat și o lași supurând speri că puroiul vindecă dar ea îmi umblă pasul încet prin umbră își caută loc număr

iubite, nu mai sunt decât o nălucă. linia vieții e mai subțire decât o dâră de sânge. îmi lipesc palma stângă de ochi. rana asta înseamnă că sub ea o durere mai mare strânge cu dinții. infectează.

noaptea mă iubește un coșmar. îmi deschide larg ochiul. mi se strecoară sub pleoapă. arde. desface irisul ca pe o nucă verde. își înnegrește mâinile și înghite miezul. din burta lui văd mai

într-un târziu m-ai sărutat am tremurat visând șopteai vine ziua în care cerul va linge pământul și va curge sare din toate rănile mele nu îmi mai pasă apoi ai început să rătăcești eu îmi ghiceam

viața mea nu este o ecuație matematică în care tu îmi înmulțești nefericirile. nu mă poți extrage ca pe un stomac în care colcăi. sunt un puroi. vindec, dar am gust înecăcios.tot ce atinge palmea mea

am iubit. mi-am întins brațele în jurul ființei ea a luat piatra și mi-a zbrobit fiecare oscior când nu uit, mă zbat. atunci dezleagă lațul și îmi spune să plec. așa mă scuipă. libertatea îmi ia

foto: the neverlands -marie b.

câteodată mă închipui înger nu mă pot ridica din noroaie de aripile uriașe ca domnul foarte bătrân a lui Marquez atunci mă învârt pe loc penele mele acoperă pământul mă

lumina se deșiră ființă în sac de întuneric pe urma pasului meu înfloresc cuiele smulse din palma stânga nici o zbatere, nici o așteptare, nici o cruce nu mai are chip și nume linia

ruptă de tine sunt o rană în care timpul vomită absențe

azi sunt un număr prim mă împart la nimic și la mine însămi dau umbra singurătății tale aș putea fi un număr rotund să mă rostogolesc noaptea pe străzi ca un pui de urs adulmecându-te

nu înțeleg niciodată cum amesteci literele alfabetului, le învârți pe degete ți le îndeși în gură și le molfăi, apoi le umfli ca pe baloane ca să le scuipi în borcanul cu formol în care

apele strâng roțile trenului și le înghesuie în valize mi le aruncă în spinare dar eu știu că sunt baloane cu heliu care se înalță până la Sf Petru și-l gâdilă în tălpi hohotește pe sub aură și

Iubesc orașul nostru așa cum te iubesc și pe tine. Noi suntem unicii lui locuitori. Din când în când cineva ne trece strada. Atunci învățăm să adunăm tăceri și să i le șuierăm cu buzele țuguiate.