femeia cu pantofi albaștri

in imaginea idolatrizata, vazandu-te pantoful, te ridici la statutul de instrument prin care se atinge frumusetea aia inalta si placuta. ca doar si ca inger tot instrument esti. totusi, de la imaginea \"penele mele / acoperă / pământul\" la \"sunt doar / un pantof albastru\" nu e o trecere care minimalizeaza mult si o resemnare prea mare? daca nu pot zbua din noroi, atunci raman in ceva material aici? sau de acolo se vede doar la nivelul solului si fix pantofii ti-au luat privirea?
cum si recunosti, te tintuiesti singur.

spuneam așa:

că mă închipui înger tăvălit prin noroaie, zbuciumat, bătrân, sleit, senil, învârtindu-se pe loc, neputând să-și ia zborul, visând, neatingând visul...semănând cu \"domnul foarte bâtrân cu niște aripi uriașe\" a lui Marquez...

...și atunci nu știu de ce eu mă închipui și eu ...

dar nu știu nici de sunt pantof albastru, foarte albastru, deloc material... \"algele altei lumi\".

gheruțe ascuțite ale unor păsări senile \"mi se înfig în carne și mă țintuiesc\"...ele, gheruțele, nu eu...

...așa că, în mintea mea, între țintuiri se află doar o pasăre înaltă, lată, rotundă...și senilă.

și nu știu să povestesc despre femeia cu pantofi albaștri, despre păsări înalte, firmituri, țintuiri...

așa că cel mai important este că a ajuns cumva la tine.
Elis

Poezia nu trebuie explicată.
Atât îți spun.

nu m-am explicat, m-am povestit. ceea ce ar putea fi același lucru. câteodată. am mai lăsat, zic eu, câte ceva pe sub covor :)
dar tu o înțelegi, când nici eu nu o înțeleg (poezia, zic) :)

așa că adu-mi aminte. sunt uitucă.
elis