elis ioan

în brațele tale îmi trosnește fiecare os ca un vreasc uscat vreau să tac să îmi coși ochii înăuntru nu-mi lăsa mâna căzută peste marginea patului reașază-mă după trupul tău tu

tot ce vreau e să pot trage aerul în ambii plămâni sunt boala mea incurabilă îndeajuns pentru a mă lua vieții pentru a mă mutila rămân pustiită golită de sânge tu nu mă vrei posibilă. respirabilă.

locuim într-un lift pereții lui ne intră în carne aerul e oglinda în care ne reflectăm unul pe celalalt cablurile ne leagă mâinile ne privim suspendați între etaje un echilibru fără drumuri

subțire o distanță de care mă desprind încet plutesc îți desenez în aer chipuri felurite le inventez nume și îți vorbesc despre ele aiurită prin mine ca printr-un cimitir ele îmi mângâie buricul

când îndrepți aparatul spre mine îndrepti o armă timpul se comprimă și mă târăște înapoi tot mai adânc nu mai rămâne decât carnea acoperită de sânge încerc să nu respir de teamă că mă vei auzi nu

nu mai știu nimic de mine de multă vreme. mi-am tot dorit să te urmez. plângeam chircită pe scările spitalului și nu credeam. nu ți-am mai știut trăsăturile. m-ai lăsat rătăcind repetându-mă la

în ziua aceea am dansat cocoțată pe coapsele tale. nu mă auzeai șoptindu-ți. brațul tău mă frângea ca pe o umbră desprinsă de trunchi. ne uneam undeva la jumătate și asta era suficient. închid

nu iubesc orașul ăsta decât prin tine. atunci brațul tău e un capăt al lumii care mă închide. acolo încep să calc apăsat. am nevoie de urme. seara deschid fereastra. ascult pașii. e singura muzică

știu unde ești mă întorc mă răsucesc tremur tu îngropi florile eu stau deasupra mea nu am nevoie să văd nimic mă citești după riduri sunt un culoar lung pe care moartea își numără pașii sub mine

zoom out niște zile fum. multe voci. îi mângâi chelia lui cosmin. mă ghemuiesc lângă livia. ea vorbește desenează animale ciudate în aer, trupuri de femei, trupuri de bărbați, ea se desprinde

a ta mă înghesuiam în mânerul umbrelei ca un pisic zgribulit frigul mă spărgea între dinți până ridicam ochii eram o casă locuită de tine apele îmi lingeau acoperișul stația de tramvai zilele astea

boxa. lumina mă îmbracă cocon. așa începe orice durere. mi se înmoaie genunchii nu mai aer privindu-te. tăcerea mă înghesuie în mine ca pe un animal hăituit. încolăcită îmi ling rănile. nimic nu se

prima zi am strâns ochii. am numărat până la șapte ca în copilărie, când nu credeam că o să mă privești când îi voi deschide. doar eu te puteam atinge fără să te destrami. camera păstrez încă mobila

în ziua aceea am tăcut. mi-am ordonat lucrurile ca și când mi-aș fi prins viața în insectar. sub noi morții creșteau mari mari mari burțile li se umflau noaptea tu mă invitai la dans. pantofii mei

deschid robinetul las apa să curgă până pe scări vecinii țipă alergă în toate părțile eu te privesc încremenită simt gustul sării te ascult chiar și când pleci îmi strâng zilele păpuși

timpul meu se măsoară în absențe iubite carnea mea capătă semnele sării nu mă salva de mine nu îmi e bine dar încep să cred că orice ating moare că trebuie să privesc lumea printr-un ochi imens să îi

în ziua aceea am tăcut. ți-am privit încheieturile. nici o urmă. erai întins privirea ta îmi țintuia pașii. în spatele umerilor începea să mi se vadă crucea. ți-am tras ploapele peste ochi o

te zbați în somn ca pisicul meu care avea coșmaruri sau credea că aleargă după vreo pasăre te țin în brațe mă întreb ce visezi și mă gândesc la felul în care el a murit câteodată mi se

descoase-mi rănile înăuntru e o grădină în care florile se înalță uscate degetele mele apasă pământul lumina un puls încet fără putință să îmi dezlege vraja pescarii curăță trupul peștilor

lagărul azi sunt tristă. cuvintele mele sunt ghemuite unele în altele niște copii care nu-și mai recunosc pielea. toate poartă un semn pe coapsă tremură și încep cu tine. tu urmează dâra de sânge

sunt singurii morți care miros frumos și gândul ăsta nu mă sperie petalele cad una câte una o răzbunare pentru fiecare schingiure căreia nu m-am opus nu aflu nimic în ochii tăi văd satele

apoi am închis ochii inventar mâinile mele dincolo de zid o ușă de sticlă în spatele tuturor un țipăt cel mai bine îmi e sub apă deschid gura din durerile mele rămâne doar moartea așadar eu am un

vorbește-mi despre oraș orașul e o palmă pe care o primesc din când îmi când pun mâna pe mine toate sunt la locul lor merg încet îmi duc mâinile în buzunare niciodată nu am știut ce să fac cu