Ela Victoria Luca

Știi, mai bine ca mine și mult mai demult, că cel ce nu este inițiat în ale muzicii nu poate transmite muzica decât prin tăcerea lui, sau prin mâinile figurând anotimpurile sufletului. Nu pot lăsa

Pe drumul acesta am doi camarazi. Câteodată unul șchioapătă și îmi spune că nu trebuie să strivească roșul. Al doilea are degetele de la mâna stângă pictate în indigo, ca să lase urme pe fiecare

cum să îți dedic o poezie când eu nu scriu poezii nu știu decât asculta cuvintele dincolo de straturile lor omenești le aud inima le ating le gust le simt aroma le caut orbește în tine ea noi

lipsesc toți cei care scriu și totuși undeva pământul inventează poeți nu stâlpi de casă nu acoperiș pentru mâine doar câteva ființe transparente care fără să le mai doară omenirea se fac

mi-e rău de cuvinte poate unele erau galben-verzui ca fierea și nu mi-am dat seama când le-am rostogolit întâi pe buze și nu știu când au ajuns în partea de sus a stomacului cred că acolo s-a

ora aceasta mă iubește pentru că sunt verde și ea nu poate atinge niciodată iarba nici măcar nu mușcă din merele pădurețe și uneori sfidează încolăcirea șarpelui în jurul evei pentru trupul

ne purtăm pietrele mai departe ape sălbatice ape line niciodată îndeajuns de limpezi pentru o ultimă trecere bărbatul a dus un bolovan până la capăt eu nu-mi pot urni coloana dacă nu

și-aprinde tu astăzi focul îmi ia respirația moartea asta se plimbă singură prin casă ca un blestem aruncă te rog paltonul fumuriu ți-am ales o cămașă simplă de in nespus de

bărbatul meu timp îmi numără dinspre păsări zbaterile îmi spune să-i țin inima în acordul ceasurilor și mă lasă așteptând întunericul singură știe că nu cunosc temerea nici depărtarea îmi simte

trecătoare prin nisipuri mă-ntreb lacrima asta din ce ochi lasă urmă străine acum nu pot vedea mai departe apele vineții oranjul arcuit nu mai există e adunat cumva într-o liniște de ce

verde-foc se desprind palmele copacilor mi-e rece de toamnă prin umbre-ncremenite urăsc cu patimă iernile pierdută femeie în vis de copil aprinde-mă-n taină și dă timp focului scrum să îmi

eu nu știu să mă închipui eu doar sunt iar semnele ce-mi lasă șaptele în nouă dinspre doi îmi vorbesc de tine ca despre cel ce și-a uitat sufletul într-o femeie și a pornit singuratec în lume

demult o stea de sâmbătă mi-a dat trup și m-a lăsat din pântec într-o lume a plumbului saturniană din coloană spre creștet iau apele în șapte și le răsfir înspre luna a noua copiii

în loc de mâini ți-au crescut secunde reci din care nu-ți mai poți aduna inima o lași între două focuri din mine așteptând să mă închin eu în fiece biserică rugând iarna să rămână la polul

iubește-mă tu și uneori du-mă în munți ei sunt în verde înalt ca o toamnă fără sfârșit acolo îți voi prinde arămiu de glezne să te rostogolești peste inima mea și să nu mai cazi am urât

ai venit pentru a nu mai plânge acum îți port eu în pumn lacrima știi bine pădurea prin care ne pierdem are nevoie de ape sărate pentru fecioarele ce-o colindă în căutarea ta niciodată nu

pentru tine eu nu pot scrie oricum o pagină ține loc de patul cuvintelor m-aș picta ca-ntotdeauna într-o acuarelă din toate nuanțele mele tu însă mă recunoști sub toate chipurile în care n-am