Ela Victoria Luca

îngenuncheată în ape nu mai am palmele întregi mă las arcă și trec peste lumi depărtarea de țărm e semn că exist azi mai aproape de lume fire de viață se țes la picioarele timpului nu mai am

ea se răsturna cumva în inimă și rămânea acolo așteptând nimicul acela pe negândite venit ca o amintire a ceea ce nu se întâmplase încă lucrul acela pe care el îl voia era inima cât o punte

mi-e dor de ape și mi-i cântec să pot așterne doar pământul fără de mine și de iarnă când merg spre maica-ngândurată mi-e dor femeie de un prunc ce n-ai născut acolo-n lume să-i dau eu codrul

i-aș da nopții să mănânce din palma asta fără cuvinte aș lăsa-o apoi să meargă la culcare și să stingă plânsul copilului fără sens mâine să scuture ea firimiturile din codrul de pâine uscat de

Eram doar câțiva, vreo treisprezece, de după petrecerea de la căsuță, ne rătăcisem pe drum de două ori, nu știu cum, nu știu cum se face, până la urmă ne-am reunit. Aș fi vrut să ne fim toți,

când se-adună poeții în acest anotimp al apelor se scriu norii în jurul lunii din cuvintele plecate de la unul de la altul fără a măsura metrul iambic sau rima poeții rămân la ora din

Credea că pot vorbi cu pietrele și aș avea cumva priceperea destrămării foițelor de papirus în conuri viorii. Am spus că Ra este doar acela care îți visează calea, tu mergi fără ochi și aduci lavanda

cred că și moartea are un suflet de dat nu mai putem învârti cercul de alb într-un singur sens ne întreabă crucile de ce înmormântăm amintirile poezia iubirea năzuința crezul copiii ne strecoară

nisipul din mine se face sticlă opacă și mi-e dor să bei din ea timpul curs prin clarul de lună azi nu mai atingi secundele din cochilii în trupul meu nu mai respiră peștii fac doar

țărmul pe care mi-ai scris trei litere are păsările adormite acolo nu mai sunt străzi vitrine nici copii legănați clădirile descoperite de acoperșuri așteaptă oamenii vântului luminile pipăie

per Dios te încrunți privind ferestrele de hârtie pe care nu mai poți scrie per mi amor ai vrea să faci jocul pasiunii pe marginea digurilor nopții per sempre ai dori să rămâi fără părul prins de

Motto: „Omul se privește cu ochi de Narcis în oglinda gândirii sale.” Marea... Ovidius... „Metamorfozele”... Mitul lui Nacis... Lezarea narcisică a psihanalizei... A fost o „simplă asociere liberă”

am băut prima apă din fontana del destino printre capetele de lei veghind fiecare întrupare copii stingheri culegeau bănuți de aramă furând dorințele celor neîmpăcați cu soarta cerșeau pe alt

eliad e doar un prilej spre a nu fi întretăiați de noapte o poveste spusă fără ecou și liniștea gândului unii aplaudă stins alții abia de pot veni din ei înșiși pe scaunul fără

am uitat unde încep. am doar vertebre. uneori vin cuvinte ca un fel de sfarmă-piatră și dor, și tac, și le scriu mai departe, îndepărtându-le de mine o dată la șapte ani. revin cu altă frunte,

timpul în care am adormit ploaia mi-a curs printre brațe ca un trup de bărbat dezmierdat în orele reci aproape iubind îmi amintesc de o zbatere când nu mai aveam ochi și rătăceam într-un

acorduri în gri stins și umbrela închisă pentru a doua zi telefonul nu mai sună praf de noapte în jurul ochilor toamna asta m-a uitat într-un sertar acolo ții tabachera ochelarii câte un semn de

acum aliniem sentimentele pe ultimul rând întâi avem nevoie de o riglă bine proporționată cu distanța dintre noi cei de dincolo de punctul i și cei de dincoace de o facem o acoladă trasăm punctiform

Mi-ai prins scoicile de glezne să le port nopțile cu înțelepciune, ca o trenă de viață sfărâmată la fiecare umblet al stelelor. Galaxiile n-ar fi trebuit să poarte nume. Sau măcar de s-ar fi numit ca

se fac drumurile pat de vreascuri adormindu-te-n bătaie de vânt și soare veghe de maică alteori o femeie amestecând orele până strânge frigul din tine într-o ramură de mesteacăn alburie spre a-ți

m-aș îndoi de mine că exist văd însă cercuri cercuri sub scoarța frunții nu curge lumină atunci când mi se taie un fir de epidermă e un fel de amestec sevă-nsângerată cu fire vineții miros a