Ela Victoria Luca

spațiul în care mi-ai lăsat tălpile este verde în el nu mai dorm firele ierbii nici nu mai dansează anotimpurile aici mă desfășor elegant în trei timpi niciunul cu tine uneori am degetele

strecor odihna prin argint ascult ecoul tăcerii dinspre sânge înspre apă lângă tâmpla mea dintre două frunți una se pleacă alta uită rotund secretul rămâne în fumuriu neclintit și

nu mai știu dacă adăposteai vântul arșița de gheață a iernii îmi amintesc de tine în vernil privirea ta parcă din totdeauna plecată spre mine mă-nlănțuiai cu mituri eu îmi doream o frumusețe

mi-e rău de rău să-mi fie și nu mai vine noaptea tremurul dinlăuntru și numai sfârșitul acolo un om intră-n cenușă aici port doliul a ce nu se mai naște hotarul unde se face vântul

câteodată adorm în transparent luntrea aceea mă duce peste unde nu văd nici lumină nici umbră uit să mai ating pleoapele fir de fir mă destram înainte de a pătrunde prin poarta

azi nu mai scrii povești nu mai numeri doar trăiești ultimul poem din acest an nu calendaristic nici al stelelor e cel aniversar prins în regretul că nu mai sunt zâne ci numai iubiri cu serpentine de

În „Scriitorul și activitatea fantasmatică”, Sigmund Freud afirma: „scriitorii obișnuiesc să micșoreze distanța dintre ei și ceilalți oameni, asigurându-ne că în fiecare om se ascunde un scriitor și

chipuri nefragmentate contur de patimă șters printre candele oameni binecuvântând lăcașul în care adorm descoperiți de cuvinte tu treci printre ei cu ochii înălțați spre firul norilor așteptând

o femeie și trei pași ai făgăduinței la intersecția orelor în despărțire mută noaptea îmi scrie în braille ultima pagină de dragoste ruptă nu deslușesc decât primele lacrimi trimise în plicul

sentimentele au fumul lor cenușiu prea indecent arse ne-ncremenesc în oase devenim doar trup fără amintire pasageri pe o stradă a unei lumii fără puls între partea stângă a iubirii și susul

Se făcea doar o liniște în paharul serii, cabernet de gânduri și uneori lacrimi în priviri. Cineva se bucura de o apariție, altcineva ridica un castel de cărți, nu de joc, doar scrieri. Câteodată

Motto: Vreau să găsesc un sens serii ăsteia Chiar dacă seara asta nu are nici un sens Vreau să găsesc un sens vieții ăsteia Chiar dacă viața asta nu are nici un sens Vreau să găsesc un sens istoriei

inel de cuvinte și jumătate absență în locul tău eclipsă de iubire la polul nord al ochilor peste care genele își lasă norii nu mai privesc îndepărtarea așteptarea este în mine ca o rodie las

să te întorci mereu acolo unde ai dus absențe și iubiri din imprudențe ale firii ori poate doar dintr-o plecare a apelor mereu spre sud spre alt sud nimeni nu mi-a vorbit despre tine ca ultimul

Astăzi, o zi pe jumătate în întuneric, un transformator defect ce mi-a lăsat ziua fără dar și fără putința de a comunica. Și alături, departe, într-o încercare de a-mi dărui fire de suflet, mi-au

iei timpul în balanță și fugi printre norii tăi ca o maree fără reflux te-aș opri un minut să-ți scutur umerii înmarmorați se vor sparge de ei uneori privirile femeilor pătimașe și filmul se va

mi-e înăuntrul meu de umbra ta plecăm dinspre noi lăsând luminile-aprinse în lumea asta pășesc uneori oameni aici curg ei în primul an de cuvinte întoarse acolo suntem noi născuți într-un

acum vin eu fără umbra lacrimilor fără rubinul buzelor și nici pălăria de pai atunci o aruncam de bucurie spre nori și soarele răsărea în primăveri târzii vin eu fără mine căutând zâmbetul în

nu am decât un vas de aramă în care amestec până la transparență furiile cresc din frunte ca și când norii ar cădea colorându-mi fiecare umbra mă dor cireșele amare din ele storc suferința