Ela Victoria Luca

mi-a spus oarecum apoteotic sunt dependent până la ultima răsuflare de nori și numai când plouă beau brandy fumez camel la volanul unei alfa romeo singur viața asta de trei parale îmi urlă a

și hai să mă legeni din toamnă spre tine fie-mi tu luna fără dragon pe lângă pietre din afară-înăuntru visează-mi alean miezul nopților vii pe degetele mele cânta-vei lemnos oda

noi nu ne sărutăm doar trecem unul prin altul tu printre miresmele mele-ntomnate eu la umbra gutuiului în iernile tale împreunăm serpentine sub chipul icoanei din munți atingându-ne în orele

din munții Spaniei coboară agale chitările printre flăcări mă rogi să dansez uitând încremenirea pietrelor aprind tălpile cu ochii abia închiși sălbatic ritual iubești râsul meu arămiu în

noaptea e cartea pe care nu o voi scrie vreodată maiestuoasă ea legată în pielea timpului paginile nu i se rup pătate de oameni se deschid numai rațiunii fără adormire eu nu o mai scriu

nu mai pot merge desculță prin iubire ciob din zi urme în fire de roșu inimi de sticlă eram cândva simple culori amestecate pe viață fără presentimentul unei pierderi de lumină poate m-am

serpentine de nori peste castani înrodiți cerul renunță la ultima ploaie verde orele te-adorm străine de fulger o singură apă în insomnia toamnei pe care îți luneci cuvinte-nsingurate ghemuite la

fiecare cuvânt spre capătul vieții zidite între stâlpii tăcerii după legi edictate la poarta orașului îngropat semne-ncifrate pe o singură pagină în cerneluri simpatice amprente ale spiritelor

figurine și atât venite la întâmplare pregătind baletul unei blânde morți ne înfricoșează risipirea până la renașterea zilei e tot ce mai putem aduna din noi o boare-ntunecată pe genunchii

interesant mi te înscrii pe tâmpla dreaptă precum amintirea unui plâns din verile indiene noi doi și umbrela stelelor căzătoare foșnim altfel frunzele pe mozaicul cheiului întomnat am păstrat

ne așezăm cruciș pe covorul de idei trăznite tu împreunezi degetele frunzărind celulele roșii prin venele călătoare eu pătrund prin caratele ochilor tăi invers proporțional cu distanța dintre

îți sunt femeie ca pentru prima oară prinsă-n mătase număr ieri trenurile azi ultimul pat gol în adieri de septembrie ascund mereu ceasul din camera tainelor nu am atins nicicând aceeași

amintește-ți chipul desenat pe scoarța măslinului are uneori ochii arcuiți de lumină-n spirală genele se închid numai în nopțile fără lună plină întrebările-i rămân ascunse pe buzele timpului și când