Trup întors

Nu mai ești femeie, ești așteptare în toamna unui somn între crizanteme. Cărări alb-încâlcite de pașii femeilor negre, tăceri frânte de neputința ecoului.

În ultima strofă ai vrut tu să fii mai întâi încolăcită și mai apoi să adormi întinsă? Primele două versuri parcă se contrazic. Sau poate mi se pare.

\"încolăcită nu mai simt șira spinării
am adormit întinsă spre partea aceea ...\"

Drag!

Frumos vezi tabloul, această femeie încolăcită, dar întinsă în interior, spre locul acela de suflet în care absența își are urma ruginie. Ceea ce pare încolăcit din exterior, este întins spre interior. Alegerea a fost intenționat contradictorie, pentru a lăsa \"în negativ\" imaginea interioară. Mulțumesc pentru acest popas în toamna mea.

Ela

Am înțeles!
Contorsionată în așteptare opui durerii calmul interior, chiar dacă acolo \" tu lipsești esențial\".

Tot binele!

În septembrie trandafirii au acel calm deosebit în re-înflorire; ceea ce primăvara este izbucnire de viață, toamna este o frumusețe șoptită-n petale. Mă bucur că am putut reda culorile. Era firesc să te întrebi cum se rotesc în cochilie culorile și întinderile. ;) Mulțumesc, te mai aștept prin locurile mele.

Ela

drama existentiala intresetuta intr-o relatie de iubire pulsand, cu zagazuri negandite si zbateri multiforme.totul ia accentele ratacirii sublim pictate in versuri ce freamata.ca intotdeauna stilul tau propriu se remarca cu vigoare.desi eu sunt adeptul luminii si al partii albe a existentei stiu ca aceste trairi sunt chiar necesare pentru a putea ajunge acolo...unde iubirea ia forma nuferilor tacuti din gheizerele de foc nepatate...
revin, intotdeauna cu placere...

Te regăsesc cu plăcere sub forma unei cochilii sparte, cu arome de crizanteme ce-și pierd petalele în loja toamnei...
Praful alb contrastează cu femeile în negru, iar sensul prezenței lor este sugerat de tocurile ce se plimbă nonșalant, zgâriind albul! Camerele pătrate sunt un alt contrast pe care îl fac cu orizonturile rotunde. Camerele pătrate îmi sugerează îngrădire și colțuri, opuse orizonturilor rotunde pe care ai fi vrut sa le aperi prin încolăcire. Îți răsucești inima spre nicăieri, eu cred că este un \"nicăieri\" populat cu poezii frumoase....

Marius, atât cât ai poposit prin scrierile mele ai văzut luminile, felurite. Într-adevăr, de multe ori străbatem neguri, cenuă, întunecimi pentru a le afla. În noi, în jurul nostru. Printr-o cochilie spartă pătrunde lumina solară, întotdeauna. Mulțumesc, păstrează o rază sidefie.

Magdalena, bun regăsit, prin lina ta trecere ți-ai găsit un loc în loja toamnei, ai cules câteva petale și le-ai păstrat în tine. Crizantemele au un fel al lor de a trăi tristețea, cu demnitate și parfum amărui. Mulțumesc pentru ploile calde.

Ela

Tristetea mea aude tocurile femeilor in negru, cu nonsalanta ghicitoarei in cafea, pun intrebarea invatata de la crizanteme: \"ma iubeste, nu ma iubeste?\", \"le-a iubit, nu le-a iubit?\" ...pana ce ultima petala adoarme in lumina perlata a nisipului...E timpul curateniei dinaintea albastrului cu tenta lui de alb infinit.
\"de mâine îmi răsucesc inima spre ...\", nu-i o simpla sugestie, este o intrega filozofie: \"nicaieri nu-i al zilei de maine, nica-ieri\"

Eu văd altfel rotundul crizantemelor: spiralându-se în pătratul camerelor albe, el, parfumul, stinge albastrul în finitul brațelor și, indiferent de trecerea femeilor negre, auriul dinspre iriși cheamă inima spre ieri. Te admir pentru cum vezi jocurile de cuvinte, cum treci de sensul aparent al versurilor. Mulțumesc, rămâi printre tălmacii mei favoriți.

Ela

precum toamna adaugă pâmăntului frunzele împrumutate de la vară, asa petalele \"dragostei în timp\" se scutură ușor în loja toamnei pentru a reînvia în spirala vieții.

Timpul și astralul (conexiunea) greu îmi permit astăzi să pot răspunde pe sufletul meu celor ce îmi lasă cuvinte-petale, însă în puținele clipe-semnal care le prind din zbor, reușesc să dau arome de toamnă cafelei, chiar și acum, spre înnoptat. Mulțumesc pentru ciocolata cu caramel. ;)

Ela

Eu iti spun asa: intors in exterior, intins in suflet, iese in D o Danaida de toata splendoarea. Solitudinea conduce nemijlocit spre pierderea ecoului, poate doar sunetul tocurilor vaduvite sa fie un ultim traseu spre partea aceea a lumii...

Tu, cea care știi că această sculptură și acest mit mă definește poate mai bine ca orice altceva, tu care mereu îmi amintești de esențele mele din totdeauna, tu ai merita o Catedrală. Fie ea și de Rodin. Iar Sărutul să îți fie pe frunte mereu. Mulțumesc din cochilia mea de marmură pentru acest dar.

Ela