Poezie
o seară cu rodii coapte și sâmburi de vid
2 min lectură·
Mediu
am mers câteva ore prin obscuritatea tandră din oraș
aici, aproape, toți oamenii se învârteau la un loc, solitari și grăbiți
parcă erau legați de o panglică de hârtie și mă temeam că dacă strig
la unul la altul tot ceea ce ție nu ți-am putut striga
i-aș elibera dintr-o dată, și-ar vedea fiecare de soarta lui
de bătutul pe loc sau strânsul pe sub haină
am deschis de câteva ori ochii, am citit inscripțiile de pe clădiri
m-am apropiat de vitrine până simțeam cum în spatele meu
se face liber să pot vorbi fără să mai spun nimic
cuvintele astea care nu se referă la nimeni, care zac în lucruri
ca niște oase fragile îmi amintesc cum îmi spunea cineva ce înseamnă
chiar să ți se frângă totul în orice clipă, într-o curățare haotică
de aceea nu am mai putut să stau rezemată de apă
uite, semnul sub care eu plec e acesta, vid, neinterpretabil vreodată
primește-l din partea pumnului de oameni legați încă o viață
aruncă-l sau păstrează-l, mergi pe urma lui sau șterge-l
întotdeauna ai fost atât de liber lângă mine încât îmi venea să îți spun
te rog vorbește-mi omenește sau lasă-mă să îți pictez un adevăr
pe care nu l-ai simțit niciodată, niciun sunet nu ți l-a deschis în gând
sau pe-acolo prin jurul inimii sau în palme când mângâierile treceau
peste alte corpuri
am intrat în casă după ce am desprins emoția de vaxul de pe cuvinte
și am desfăcut o rodie, m-am înfruptat din ea, m-am jucat mult cu sâmburii
mi s-au umezit degetele, mi-am amintit de primul nostru hohot de râs
am lăsat pe o foaie amprente roșii neliniștitor de vii și am început să scriu
aștept frumusețea de mâine
088095
0
cu drag,
George Pașa