între nemișcări

printre rânduri
gândurile tale respiră

\"nu mai este prea mult
între tine și liniște se mai așază oameni
ochii rămân pe dinăuntru
în mijlocul casei
în spațiul dintre gândurile celuilalt

o anumită mișcare sensibilă spre
altă realitate până atunci nepercepută
acolo prăbușirile au un nume


treci prin spaimele celorlalți
absența ușilor e singurul lucru
care te face să te oprești ca în fața unei scene\"

\" nu mai este prea mult\"-
dar suficient
pentru a te lăsa bântuit
de liniște,
pe liniile pumnului
desfăcut.
Un gând discret de-a ne da,
mai mult din noi, nouă?
Poate...
Ileana Popescu Bâldea

N-am citit de mult o poezie de-a ta, din vremea cand inca te obsedau mestecenii pentru ca nu venise primavara lor si despre o anumita spaima pe care ai inteles-o dar nu ao stiut intensitatea ei. Poezie ta a fost intotdeauna personala, cum altfel, doar sunt trairi pe care le conturezi in cuvinte, amintiri, dorinte (cele doua se confunda de multe ori si nu mai stii daca sunt amintiri sau doar le-ai vrut sa fie amintiri numai ca ele nu s-au mai produs desi ti-ai fi dorit asta). Traseele turistice din valea aceea sunt mereu insemnate de prabusiri, de cruci pe care ploile amesteca literele si doar mai banuiesti cine a trecut pe acolo, mai tarziu cobori din nou, iti regasesti numele-prenumele si te bucuri: ia uite, am mai fost pe aici! si mergi mai departe, sunt atatea drumuri de facut si de insemnat cu numele-prenumele plus alte cateva cifre. Dar poezia aceasta mi-a atras atentia in mod deosebit, poezie a carui sfarsit se inchide ermetic, o camera fara usa si fara ferestre, nicio scapare, la ce bun? odata tot intram intr-o odaie, acolo nu ajunge soarele, iar pamantul aidoma unui zaț de cafea deseneaza tot felul de semne magice, un caine, o casa, trei mesteceni, o cabană la poalele Pietrei și un brad plin de podoabe. Placut.

Ioan-Mircea, între mine și liniște se așază acum o mare înseninată, chiar dacă orice fir de vânt îmi va reaminti furtuna năpraznică.

Ileana, îmi place cum sună acel ”bântuit de liniște” scris de tine, e și ea, liniștea, fantomatică uneori.

Sorin, mestecenii... Chiar prin zilele când ai scris tu comentariul de mai sus revedeam ”Copilăria lui Ivan” și pădurea aceea de mesteceni din film îmi retrezea mestecenii de aici... da, îi iubesc la fel de mult, eu nu pierd adevăratele iubiri. și chiar dacă uneori casele par a fi fără ferestre sau uși, știm că spiritul nostru are toată deschiderea imaginabilă și inimaginabilă vreodată.

Ela

"între tine și liniște se mai așază oameni, câteva cărți, trei creioane" - si eu am un vers de genul, acest mod este formidabil ca intre tine si ... whatever incape o lume cam cum era cu linia spre infinit la matematica ( eu mi-s umil absolvent de filologie asa ca matematica nu este punctul meu forte)