Ela Victoria Luca

presar septembrie în paharul neșters de baccardi blues franțuzesc în surdină j\'ai peur de tout și râd fără numele meu pe retină în bob de piper scriu cartea zilei întâi fecioară încă balansând

lasă-mi Doamne oglinda fără văluri prin degetele-amare s-alunece orele înapoi către oameni aud în taine rosturile lemnelor din care Tu îmi ridici mâinile-n cruce înmugurire în mine aibă lumina

în noaptea cuvintelor răsfiram arabescuri fără culori până când ștergeam sub pleoape amintiri de santal tabloul se înfășura într-o pânză neterminată întâmplări ciudate schimbau fața spre rombul

ochiul acesta nu mai există văd prin deschiderea gândului cenușa plânsă de îngeri mâinile în lume nu mai umblă atingerile au doar sunet de harpă fără Penelopă umerii aceștia nu mai au

e mai multă viață într-o piatră aruncată peste șotronul copiilor părăsiți fără ani decât într-o inimă-n parte azi ne jucăm de-a-ntorsul lucrurilor pe toate muchiile și punem ochii la

nu suntem decât metafore destrămate simțim fals între pereții aceluiași teatru pustiu sfori încâlcite ne ridică mâinile picioarele ideile încercările de a mai fi am uitat să privim

ne-am desprins firesc din sâmburii nopților desculți de viață prin ieri pornim agale spre altă nescrisă întâmplare asculți știrile plictisit de același ritm împiedicat al zilelor încercând să mă

am cumpărat o mașină de scris pierderi degetele-amorțite apasă astăzi ziua de ieri mâine o viață împrumutată am uitat unde am lăsat primele semne de când m-am născut mi-am pierdut

culegem scoici fără forma dragostei albastrul nu mai are timp să ne aștepte malurile întreabă cum de pierdem fiecare zi transparentă nu voi mai fi decît pentru singura ploaie în zadar vom

uneori temperanța este în roșu-albastru amestecat îngerul poartă un pocal de fiecare parte între ele invizibil trece firul fără culoare al duhurilor îmblânzite amintește-ți sunt doar o simplă

eu iubesc agale atunci când aștern masa pentru o cină fără cuvinte se poate să fie o taină încă în alabastru un fel anume devotat al privirii mele de a se lăsa înaltă ca și cum aș culege întâi

miroase a iarbă-n cetate târziu și caut numele tău printre porți dărâmate nu mă săruta încă ploile se-ntorc mirate a toamnă mai lasă-mă-n flori pe colină fără limpezi ape între poduri nu mai

aș face doar pași fără îngeri moartea m-ar întoarce din vii ca pe-un copil fără sens ar plînge în mine părinții fără timpul meu în ei s-ar putea să fiu un fel de răstignire a

am prins în bolduri și rare pioneze explicații pretexte pe ici-colo catrene poate uneori și poeme am stat un timp la taifas cu mâinile celor ce pot scrie un fel de artă a zicerilor fără limitele

Se întâmplă să ai câteodată o alură în roz, șăgalnică, râzând, spunându-ți: \"Vin, vin acolo, pentru tine, să fac imposibilul să fie posibil!\". Tresar uimită, cu degetele alergând pe tasta seacă,

port în mine doar chipurile dragostei le învârt între luni pline mi-e mai ușor să îmi caut trupul sub praf de stele sidef printre cuvintele nud ce dantelate sunt insomniile mele vara sub ploi de