Ela Victoria Luca

elle chante sur les sables ea cântă peste nisipuri avant d\'oublier înainte de a uita femme d\'Orphée femeie a lui Orfeu alongée sur un lit d\'algues întinsă pe un pat de alge en robe sans

mă purtai neglijent pe un raft prăfuit între otrăvuri nu îți aminteai de eram femeie vedenie ori demon serafic așterneai sub pernă un fulg de păun o piatră gravată două fire de busuioc și inima

tăcere încă aparținem unui pământ fără axul eternității timpul piramidal este egal cu aceeași cădere liberă în suspendare viața se uită la noi cu ochii închiși când ne naștem zvâcnind are într-un fel

amuzată primăvara râde iar complice la transparența glasului tău ea nu știe înflorita câtă lumină se-mpletește în fiece noapte pe leagănul apelor ca tu să poți râde între ora fără minute și ora cu

Mă îndeamnă să tac. Nimicurile. Într-o zi o să mă las așa. Va fi mai bine, noi nu vom mai avea nici o contradicție, nici măcar nu va mai durea nătângă ceafa sau tâmpla de atâta zbatere. Voi fi

aș fi vrut să dezleg o taină uneori spre irizațiile acelea nevăzute ale sufletelor să o împărtășesc numai cu tine ca și cum alți ochi nu ar mai fi să îi lumineze miezul ți-aș fi spus eu nu mai pot

nu mai doreai decât să plouă peste trupul tău fără întâmplări la sud adăposteai o colonie de tristeți spre care vapoarele nu mai puteau întinde pânzele răsăritul era mai întunecat de o despărțire

e ca și cum aș îndrăgi piatra pe care mă odihnesc uneori privind spre alte ploi cum țes cerul de pământ cum aș îndrăgi diminețile-n muguri ascunse de privirile trecătorilor zevzeci ai orașului sau

te încearcă un reflux al simțurilor învolburate de-o-ntruchipare iubirea o cauți fără graba trenului pierdut pe urmele bărbatului așteaptă-l în dumbrava dintre pădurile căzute-n veștejire va veni o

mă chircesc ușor într-un pumn de busuioc a mireasmă târzie mă uit cum treci împărăteasă a cuvintelor neculese coroană îți este metafora trandafirie și trenă virgulele fără punct în alb te-amesteci cu

nu mai iubi rămâi legată la ochi doar o dată apoi azvârle-te-n feminin ca-ntr-un spirit ieșit din sticlă ginul bitter și un strop de lămâie seara înainte de culcare pentru coșmarul de la ora 7

zbârnâie ceasul la opt dimineața urmele tale nu îmi vin înapoi la ultimul vagon stă doar o iluzie-n roșu îți amintești cum râdeam hohotind printre mătăsuri doi copilandri încurcând

am îndoit două destine la capătul scărilor un deceniu al doilea al nouzecișinouălea rămâi în versete în pagina ta afla-vei în drumuri cum să-ți asculți potopul și cum uneori pâinea înseamnă a zecea

tu scrii între meridianele aceleiași pagini îndepărtând ceața de pe aripi un gând se rupe un altul se-ntinde până dincolo de catargele frânte aștepți amprenta altor mâini răstălmăcind

râdem zilele între două lingurițe de-argint zahăr candel topesc amintirile pe clape de pian tot mai stins îmi surâzi adormind privirea-n scrumieră mă întreb când să răstorn încruntată-ntre

între negrul mat și strălucire ai de ales uneori primul strigăt o altă apariție țeși depărtarea-n fire de-alabastru strecori stelele nu toate îți sunt veghe treci pe lângă maree

înălțam un castel în apă adânc și fără intrări interzise mișcat uneori spre valuri uneori spre vânt lua aceeași înclinare a sufletului în loc de ferestre ochi de mare praguri simple încrengături

am învățat citirea în doi eram vegheată de un înger se făcea că era copil înțelept și îmi amintea mereu nu toți îngerii au înțelepciune îmi spunea ia cuvântul în tine e greu nu îl cunosc nici el nu

privirea în două căuta un vârtej lent tăiam o singură apă marea era doar o simplă-ntâmplare să simt sângele alergând peste stânci poate că era spartă inima și nu mai aveam albastru fără

mi-am lăsat un loc între cuvinte ca un cerdac pe suflet să chem vântul alungit pe o coajă de nucă stă la taifas cu mierlele suspendate puncte puncte în orb fără întoarcere în urma lor o