Ela Victoria Luca

mi se-ndreaptă parcă un vânt galben spre aripă departea aceea se făcea iubire și nu mai pleca înapoi e trasă acum de păr ușa minciunilor peste seară ca și cum numai de la etajul nouă în sus am

într-o mână scrierile deoparte în alta efemerul nu iartă nici tremurul copiilor fără adăpostul luminii răsunător a clopot nici sfâșierea timpului între ropotul inorogilor alte îndoieli

să rămânem reci în eleganța dimineților cochete fiecare înseninat de altă indulgență a orelor eu îmi voi sorbi miezul fructelor tu îți vei uita aceeași savoare fără camere amintindu-ți doar minutele

amețesc fără ceruri îngropate în mine numai urma ta atârnând încurcată de alte lanțuri unele biciuie altele prefac mângâiere marginile ei par deja arse fără cuvinte dincolo de cuvinte nu poți face

mă vor privi toate întrebările mirate nu le-am scris pe marginea carneolului răsucite în amestec înainte de mine înainte de tine ca niște ape necolorate așa cum respirând amintirea din lotus chipul

îmi deznod numai șapte din cele neatinse văi mă las apelor abia curgătoare Gordias îmi lunecă închipuirea tărâmului fără deznodământ precum enigma lumilor fără începuturi îmi las

Ești aprinderea mugurilor, acolo unde copilele își înlănțuie privirea ușor în joaca norilor, tu chemi parfumul rozelor încă nestinse în oranj pe pleoape. Privește, marea se joacă între mirările tale,

nu atingem decât scoarța cuvintelor ne amăgim că le simțim seva le adunăm coroanele în iluzii le pipăim în pântec rădăcinile ne înfruptăm din carnea fructelor în anotimpurile silabelor crezând

ne rămân stinse culorile așternute pe șevaletul singurătății alunec în cobalt spre ultima linie a orizontului tău netrăit rămân fără simetrie întrezărind nisipul femeilor căzute pe umerii tăi

întâmplă-se-n furtună patima rostogolirilor tale în ierburi tresărite de pași înapoi tu faci doiul picurând umbra eu fac din unu alt chip figurând contur în linii nefrânte azi mâine niciodată

fără arcada brațelor uit să-mi dorm nopțile pe linia aceea lichidă a tainelor nesecate când gondolierii își cântă apele înnoptate printre ziduri culegând florile cenușii iubirilor pierdute în

îmi picură vara crom peste iriși din frunzele stinse în trecătoare umbre somnul vântului lasă visele în vârful durerii nu mai pot foșni în palme făgăduințe acum sunt tulburi înlănțuirile

mă iubești o dată la multe femei îmi iei trupul ca pe o simplă fructă niciodată pârguită prea mult pentru tine mă frămânți până la pierdere de tine în mine ca și cum ar fi singura ta ființare de la