Ela Victoria Luca

ce mai contează sensurile parcurse mereu fără sens aceeași dimineață se face noapte nimeni nu mai rotește invers lumea mâinile nu mai au decât două direcții încremenite în cruce aceeași viață și-a

mi se interzice existența în lumini un rău se zguduie dincolo de mine ca o gazelă ucisă de un spirit încercat în alte și alte destine niciodată la întâmplare urlu a nedreptate și fug calc peste

bătrânii pământului nu tac în noi ascundem în ei odihna capetele noastre plecate în ceara secundelor aprind amintirea celor ce au încremenit timpurile bătrânii apelor nu dorm în noi aruncăm în ei

Ană, Ană, Sânziană lasă-mi gândul să m-adoarmă să mă-nvârt în ape line să-mi port dorul în suspine să-mi lași visul rostogol dragostea să-mi dea ocol și s-aduci în prag ursitul că

eram atunci femeia ta amforă îmi scriai hieroglife inventate pe torți te rugam adu-mă Zeii nu mă mai poartă îmi lasă licori poțiuni siropuri pâinea uscată pe lemnul tău plânge taci ciobește-mă-n

între stânci luminile îmi sting părul scântei strivesc mâinile robite de Dumnezeu îmi lasă chipul mai alb spre același cenușiu al amintirilor surde și amuțesc pământul peste surâsul

nostalgia nu are pliuri falduri nici alte broderii se poartă nu doarme decât între două frunți una mai umbrită alta aproape albă se tivește cu rotocoale în dantele negre la marginea

mi-am inelat cerul nu în pâclă cel în ploaie l-am strâns desculță norii mi-au fost platina ochilor nuntă în cer oare? Eliade se miră de cununa apelor și tace încă întrebărilor miturile nu mai au

(Le Mont-Saint-Michel, Claude Monet) îmi rămâne un miez de culoare nopțile fac lună plină și eu îmi fac pătrar inima numai târziu rămân singură între răsăritul meu și apusul stelelor își amintesc

înseamnă că mi-e așa amar și aiurea să mai stau pe o pagină până la o mie să îndrept ortografic ortoepic cuvintele prost traduse scrise gândite înseamnă că mi-e așa anapoda să mai pierd un

întreabă o pădure încotro îi merge verdele când pământul tău îmi iubește atingerea pe-nserat fără zile o parte din ea îți va da mirări în doi sori o parte din mine îți destinde scoarța te-ar

unii bărbați îmi spun minunată când cred că am mereu aceeași culoare parfum și aceeași amploare a mâinilor în zori unii bărbați îmi spun că nu m-am născut încă pentru acela care să îmi lase măcar

între două artere principale intersecția noastră mă înstrăinează tot mai puține lucruri cunoscute despre surâsul meu tot mai multe lucruri uitate peste umărul tău mă simt stingheră în mine

s-ar putea să las acum soarele în urmă peste gânduri eu nu mai pun așternut de-ndoială de-atâta judecată mi-e rece uneori și-atunci las camerelor spațiile în triunghiuri pragurilor loc pentru pășit

nimic decât ochii ei limpezi într-o așternere de zimbet discret o candoare peste florile ce își ascultă petalele din muguri copila privea întrucâtva străină oamenii cei mari luați de val

când plec mi se fac munții nisipuri în vene mi se strâng pleoapele sub ghimpi de scaieți zgâriindu-mi gleznele într-o răsucire a noroiului spre ultima dâră neștearsă a rămasului bun

scriu mâine azi mi-am schimbat cernelurile mi-am scuturat colbul de pe suflet mi s-au uscat gândurile pot lăsa doar urme de mine pe urmele aurorelor scriu mâine azi m-am schimbat