Ela Victoria Luca

mă mușcă ele cuvintele de carne de piele de suflet mă rod ca pe-un os aruncat lor de oameni mă fac fărâme până la sânge până la lacrimi până la urlet mă sfâșie zdrențe mă fac nu mai știu

se fac in jurul meu volane zilele din glezne pina-n rosul buzelor ma cuprind si ma lasa inspre carari indigo de nori creponati surid diminetile ca-ntr-un bol de capsuni proaspat culese si din prea

mai am doar o culoare absenta ta se rasfira usor niciodata intilnind privirea ma intreb de este vina curcubeului ori numai solstitiul se apropie de mine altfel decit rostul tau nestiut mai am

joyeux soleil vesel soare infernale chaleur arsita infernala femme en herbe cherchant femeie in iarba cautind les fruits de la passion fructele pasiunii toujours perdue pierduta mereu parmi les

l\'idylle de mes jours idila zilelor mele écrite en douceur de feuilles scrisa-n tandretea frunzelor sur des murs inconnus pe ziduri necunoscute paresseux et solitaires plictisite si

celui qui peut entrer sans mots dans cette histoire cel ce poate intra fără cuvinte în astă poveste touchant ses vitraux sans espoir atingând vitraliile-i fără speranță entendant mes amours sans

nopțile nu mă mai dorm decât înspre dimineți reci apele tale mă curg înghețate când îmi pleci ascunzând ultime cuvinte mă las îndoită de patimi mă las ucisă-ntre cărțile firii și nu îmi mai

am călcat peste praguri ușile îmi lăsau zăvoare pe dinăuntru zguduiam pereții de prea multă neputință urlam a însingurare mereu prin afara orelor tale în camere decojite de iubire cădeau pe

în ziua aceea te așteptam cu o mie de păsări plaja întreagă te căuta printre sălcii viața urla peste diguri cu o mie de voci căutând marinarii îmbătați de fantastice nimfe neputând iubi femei

mă joc adunând semințe-n dulceață mi-ai scris povața să fug înspre miazăzi smochine coapte să-ți rostogolesc pe-o ie aurie se făcea că aveam două inimi și nici măcar o iubire nu râde

azi calc pe vârfuri de inimă copilul meu doarme o dimineață pierdută pe gene mă tem să nu îi smulg visul râsul născut nu-i poate fi nici peruzea nici infinit doar veștedă iarbă azi plâng din

(foto realizata de fam. B.I.G., 24 aprilie 2005) deschis pe ape arcul cenușiu trece departe de țărm

ma solitude blanche singurătatea mea albă me regarde comme un oiseau mă privește ca o pasăre perdu parmi les branches pierdută printre crengi la pluie tombe sur ses ailes ploaia îi cade pe

acolo unde nu sunt mă caută poemele pe care nu le-am trăit mă simt din ce în ce mai străină de ele impresii neprinse în mine acolo unde nu sunt mă transformă versul în alb