Ela Victoria Luca

m-aș cuibări în osul timpului durerea îngenuncherilor aș asculta înspre o altă lumină târându-mă mi-aș lăsa numele scobit până la sânge leagăn l-aș face fiilor pe nopțile mele în somnul lor ar

Duminică, 8 mai 2005 Este și un fel de liniște atunci când te apleci spre a scrie, ca atunci când, născându-se un gând, este nevoie de un răgaz al nașterii lui, altfel s-ar face doar umbră. Literele

oamenii de cristal se sparg dinspre inimă ușor spre cuvinte li se fisurează întâi amintirile li se fărâmă apoi visele și când nu mai bat clopotele sufletul li se face țăndări țăndări ploaia

Vineri, 6 mai 2005 Simplitatea paginilor albe. Te lasă oricând să le umpli, îndură totul, de la un punct, o mâzgăleală, o inepție, o scriere, o capodoperă și până la blank. Nici o interdicție, știi,

nu pot lăsa la infinit întrebarea sunt doar un copil nu pot fi mereu la minus sau plus infinit și nici nu mai pot trece prin zero ce axă de referință? oamenii au soare reinventează ceva un semn

amour transparent amor transparent les ondes te cachent undele te-ascund au-delà de l’ombre dincolo de umbre on aime toujours iubim mereu d’ailleurs în altă parte grain de sable fir de nisip sur mes

m-ai îmbrățișat mai mult prin cuvinte nu am născut tăceri pentru tine nici măști trecătoare nu am căzut pradă nici unei fântâni din tine am sorbit ploaia am lăsat-o să mă întrebe aiurea Qui aime

prin sângele meu curg pietre de lună aș iubi vântul nopțile nu mai au cărări albe m-ar iubi cuarțul fără scântei respirația mi se taie între rubine aș iubi focul scriu povești pe dosul

Nu pot lăsa caii-n zăpezi, le-ar îngheța zborul apoi mai înalt, țurțuri s-ar face galopul și aș ninge cu umbrele lor nechezând a viforniță. Albi de-ar fi, numai albi, și tot i-aș alerga spre neguri

Nu mi-a plăcut niciodată să închid teatrul. Să las locurile goale și să șterg urmele spectatorilor. Nu am putut privi niciodată cortina atârnând inutilă deja, la sfârșitul reprezentației, când nici

se miră nopțile în urma mea n-am reușit nici azi să prind ochii căzuți ai mării dintre cioburi de strigăt asurzitor năucitor chemător de îngeri credeam că sunt doar resturi de pescăruși aruncate de

De câteva zile am un obicei prost. Stau în word. Nu mai am casă decât în foldere și pagini setate 2+2+2+2 cm și mă gândesc așa, amuzată, că într-o zi vor fi metri. Cubi. Ei, hai, nu exagera! Orice

închipuie-ți secundele-n aer îmbrăcate în alb-liliachiu la poarta fără grilaj fără zăvoare nedumerite de atâtea ploi-femei în brațele tale e umblet de pași fără trotoare te iau cu mine în