Prezențe abia simțite

Nu mi-a plăcut niciodată să închid teatrul. Să las locurile goale și să șterg urmele spectatorilor. Nu am putut privi niciodată cortina atârnând inutilă deja, la sfârșitul reprezentației, când nici măcar ecoul aplauzelor nu se mai aude. Nu sunt actor, regizor, scenarist, scenograf, nu, nici măcar sufleur.

La ultima reprezentație nici spectator nu pot fi. Simt că îmi trăiesc prima moarte. De fiecare dată. Am încercat, credeți-mă, am privit fiecare rol invers, fiecare replică nespusă, fiecare reverență, fiecare om tresărind, fiecare fald căzând. Moarte la lumina reflectoarelor. Asta am trăit.
Am închis teatrul o singură dată. Pe vremea când eram la comedie. Acolo, parcă, râsul nu moare ușor în tine, nu te faci așa simplu cavou pentru hohotele lumii. Știa el, Charlot, cât de viu este ultimul zâmbet. Þine până la următoarea repetiție.

Azi merg în urma actorilor, le ating abia simțita prezență pe colbul lăsat pe scenă. Cum or putea să fie mereu altcineva, fără a se deforma pe ei înșiși, fără a se contorsiona sub o piele sau alta, fiindcă nici una nu este cu adevarat încăpătoare dacă nu este a ta. De cele mai multe ori nici măcar a ta. E un efort, e o ușurare? Nu pot să-mi închipui zeci de ani fără de mine însumi, pe scene. Eu, eu abia îmi joc rolul pe scena sufletului meu. Abia pot să privesc cum fiecare parte din mine își uită replicile cu fiecare secundă. Abia simt prezența suflărilor, uneori.

Aș lua interviuri la fiecare premieră. Le-aș înregistra pe retină. Aș privi doar răspunsurile din ochi, din fundul ochiului, acolo unde sufletul pâlpâie fără măști. Fără artificii, fără zâmbet fals. Fără lacrimă falsă. Aș privi doar acolo unde sinceritatea este condiția ultimă a fiecărui rol. Să pot înțelege cum poate fi mai ușor să fii personaj. Viața mai grea decât orice piesă, orice film, orice rol. Viața care oricum te îmbracă în roluri imposibile. Asta am citit în ochii lor, în ochii actorilor, de fiecare dată. Viața fără aplauze, la ieșirea din scenă. Mai ales la căderea definitivă a cortinei, când stelele pier.

Să plec. Mă așteaptă o premieră. Se joacă iubirea în doi, iarăși, de parcă niciodată nu s-ar putea iubi cu adevărat, în om, iubirea.
Aplauze?

O, biet actor, o biet artist!
Rolurile mor, viața e un teatru trist