Mediu
Vineri, 13 mai 2005
Un spațiu alb. Un spațiu în tine. Spațiu în care numai tu te poți trăi la întâmplare sau după propriile legi, acolo unde celălalt chip, cealaltă mână conturează un alt destin, ca și cum ar avea un negru de fum și ar trasa o mâzgăleală din care numai un artist al liniilor sau al cuvintelor ar putea da sens, formă, creație.
Tu stai și privești mută. Ca și cum negrul de fum te-ar fi cernit deodată, spre înserare, lăsând lumina ascunsă sub el, stingheră, abia pâlpâind. Numai tu știi că acolo ai fi putut lăsa o poezie sau pur și simplu \"Dragule, drag...\". Nu mai știi unde-ți încep temerile, acolo, pe muchia tăioasă de care toți se feresc sau pe care încearcă să o ignore, sau pe o pagină abia scrisă de care te temi mai rău, să nu cumva să îți revezi șovăiala, imperfecțiunile, absența, necunoașterea, inhibiția, plânsul, căderea...?
Paginile negre nu pot fi scrise. Degeaba îmi spui că ai putea lăsa urme albe, că mi-ai aduce mici luminițe, nici măcar cuvinte, doar semne. Eu nu mai cred în ele, azi. Mâna mea șterge destinul și o ia de la capăt pe o pagină albă, acolo se simte în stare să se lase întâmplării sau, mai bine, să fie ea întâmplarea. Paginile negre stau încremenite, strivite, niciodată albe, niciodată vii, oricâte lumini le-ai presăra. E ca și cum ai încerca să reînvii un suflet deja dus, e ca și cum te-ai mai amăgi o dată și încă o dată că orice moarte își are viața la indigo.
Definitiv. Ne jucăm la întâmplare cu unele cuvinte, ca și cum ar sta în putința noastră să le naștem și să le murim. Da, să le murim, nu să le omorâm. Fiindcă cel ce a născut cuvântul, nu îl mai poate omorî, îl poate încă muri în el, îl poate goli în el de orice sens, îl poate rătăci, îl poate nimici până când nu îi mai simte nici carnea, nici esența, nici rostul. De ce mor cuvintele?, te-am întrebat. Ca să naștem altele.. Ce iluzie, străine...
Noi nu avem acest har nici măcar o singură dată în viață. Ele, cuvintele, ele ne nasc pe noi. E altă taină ce nu va putea fi înțeleasă de nici un grăitor. O altă pagină neagră. Și de aceea îți spun: mă lasă acum, eu am în mine o pagină mereu albă.
...
Un spațiu alb. Un spațiu în tine. Spațiu în care numai tu te poți trăi la întâmplare sau după propriile legi, acolo unde celălalt chip, cealaltă mână conturează un alt destin, ca și cum ar avea un negru de fum și ar trasa o mâzgăleală din care numai un artist al liniilor sau al cuvintelor ar putea da sens, formă, creație.
Tu stai și privești mută. Ca și cum negrul de fum te-ar fi cernit deodată, spre înserare, lăsând lumina ascunsă sub el, stingheră, abia pâlpâind. Numai tu știi că acolo ai fi putut lăsa o poezie sau pur și simplu \"Dragule, drag...\". Nu mai știi unde-ți încep temerile, acolo, pe muchia tăioasă de care toți se feresc sau pe care încearcă să o ignore, sau pe o pagină abia scrisă de care te temi mai rău, să nu cumva să îți revezi șovăiala, imperfecțiunile, absența, necunoașterea, inhibiția, plânsul, căderea...?
Paginile negre nu pot fi scrise. Degeaba îmi spui că ai putea lăsa urme albe, că mi-ai aduce mici luminițe, nici măcar cuvinte, doar semne. Eu nu mai cred în ele, azi. Mâna mea șterge destinul și o ia de la capăt pe o pagină albă, acolo se simte în stare să se lase întâmplării sau, mai bine, să fie ea întâmplarea. Paginile negre stau încremenite, strivite, niciodată albe, niciodată vii, oricâte lumini le-ai presăra. E ca și cum ai încerca să reînvii un suflet deja dus, e ca și cum te-ai mai amăgi o dată și încă o dată că orice moarte își are viața la indigo.
Definitiv. Ne jucăm la întâmplare cu unele cuvinte, ca și cum ar sta în putința noastră să le naștem și să le murim. Da, să le murim, nu să le omorâm. Fiindcă cel ce a născut cuvântul, nu îl mai poate omorî, îl poate încă muri în el, îl poate goli în el de orice sens, îl poate rătăci, îl poate nimici până când nu îi mai simte nici carnea, nici esența, nici rostul. De ce mor cuvintele?, te-am întrebat. Ca să naștem altele.. Ce iluzie, străine...
Noi nu avem acest har nici măcar o singură dată în viață. Ele, cuvintele, ele ne nasc pe noi. E altă taină ce nu va putea fi înțeleasă de nici un grăitor. O altă pagină neagră. Și de aceea îți spun: mă lasă acum, eu am în mine o pagină mereu albă.
...
043.940
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Ela Victoria Luca
- Tip
- Jurnal
- Cuvinte
- 402
- Citire
- 3 min
- Actualizat
Cum sa citezi
Ela Victoria Luca. “Pagini albe (4).” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ela-victoria-luca/jurnal/121324/pagini-albe-4Comentarii (4)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
ELCe suparari ar incapea oare intr+o pagina, atunci cind tu tresarei la fiecare cuvinte, la fiecare tresarire a mea de lumina sau de intuneric si iei din cuvinte si jocul, si sobrietatea, si cintul, si esenta.... Iar din apoi lasi totul aici scriind mai departe o continuare a sufletuuli meu de parca ai fi la fruntea mea si ai intrevedea cind pagina-nor cind pagina-fum.
Imi place cum imi iei gindurile si le duci dinspre tine spre mine iarasi. Astept mina ta scriind pagona mea.
Drag, Ela
Imi place cum imi iei gindurile si le duci dinspre tine spre mine iarasi. Astept mina ta scriind pagona mea.
Drag, Ela
0
BGPaginile tale albe sunt \"innegrite\" cu folos, pentru ca ai ce sa spui. Spatiile albe existente intre noi trebuie umplute cu ceva. unii umple vidul din ei cu rautati sau cu egocentrisme, altii cu iubirea pentru draga,dragă sau dragul, drag.
Tu mai spui: \"Ne jucăm la întâmplare cu unele cuvinte, ca și cum ar sta în putința noastră să le naștem și să le murim\" Plecand pe firul textului tau spun si eu, draga Daniela Luca, virgula, ca \"Dani e la Luca\", si iata cum joaca nevinovata cu numele tau da alte intelesuri. :)
Tu mai spui: \"Ne jucăm la întâmplare cu unele cuvinte, ca și cum ar sta în putința noastră să le naștem și să le murim\" Plecand pe firul textului tau spun si eu, draga Daniela Luca, virgula, ca \"Dani e la Luca\", si iata cum joaca nevinovata cu numele tau da alte intelesuri. :)
0
ELBogdan, Dani este si la Luca, dupa ce isi umple spaiile albe si cu infinite alte nuante pe ici-pe colo, cu litere, cu vers, cu eseu, cu povesti ori cu vesti. Mai mult decit o foaie de hirtie, sufletul ei se lasa scris.
Multam fain pentru cuvinte si mai ales pentru aceasta noua versiune a numelui meu la care, recunosc, pina astazi nu ma gindisem.
Drag, Ela
Multam fain pentru cuvinte si mai ales pentru aceasta noua versiune a numelui meu la care, recunosc, pina astazi nu ma gindisem.
Drag, Ela
0
Spațiul din mine, e un spațiu în care cineva vine mereu și mi-l mâzgâlește curcubeu, mă învață vă viața e altfel de cum o cred eu, eu te conturez în culori albastre precum cerul în dimineți de vara, atunci când fumul norilor se prelinge în melancolii peste nopțile mele triste.
Nimeni nu mai privește nici cerul nici prelingerea lui în palmele mele, modelez din el o lume care îmi curge printre degete. A trecut timpul și ceasornicul și-a înțepenit roțile stingher , doar minutarul mai pâlpâie ascuns sub cuvinte plânse uneori cu lacrimile primăverii cântate pe strune nichitiniene.
Paginile negre, sigur și astea pot fi scrise, dacă folosești lumina ochilor - dâre de dragoste lăsate la voia întâmplări, nu mai au consistență în lumea aceasta fără sinceritate, în lumea aceasta din mine sau în lumea ta care nu mai crede în nimic, nici măcar că eu exist ca om.
Joacă? Spui că e joacă să fii sincer? Spui că trebuie făcute diferențe între cuvinte? Iubesc cuvintele cu toate înțelesurile lor, le folosesc fără alte ascunzișuri, nici nu le ucid , nici nu le nasc, le las așa, le iau din fașă și le cresc pe unde le stau bine, uneori în inimă… unele își fac rădăcini adânci, altele înfloresc zâmbete, multe din ele plâng…
Da, scriere de consistență cu multe trimiteri și multe semnificații pentru fiecare care încearcă să pătrundă mai departe de cuvinte. Sper să nu te supere gândul meu determinat de scirerea ta...