Pagini albe (1)

Duminică, 1 mai 2005

Doar alb.

Oricât încerc să las deoparte parfumul și mâna tremurândă, literele aruncate definitiv peste mine mă încurcă în rugăciuni. Mă lasă dincolo de înserare, aproape spre noapte sub stejari de secole, răsucite cuțite nemiloase, ele, crengile. Crengile care plâng fără cercuri.

Þi-am spus să nu ne jucăm de-a cuvintele, făptură definitivă și radicală. Þi-am spus că de-atâtea ori rațiunea se pierde în simțire și, pentru a fi cât de cât înțelept într-o lume anapoda, nu poți decât să înalți sufletul acolo unde îți este spiritul. Imposibilă cerință, ingrat imperativ: oprește-te... Eu doar te rugam.

Am crezut că fac din țipete alinări. Mereu uit că sunt stâncoși munții tăi, aspre iernile tale, înghețate peșterile. Mereu uit că nu am dreptul să străbat păduri în care nu sunt marcate trasee. Eu nu mă tem de rătăciri, Doamne. Unui om rătăcit nu îi aduci busolă în dar. Îl asculți. Îl iei de mână. Îi vorbești. Îi aduci pașii unul câte unul spre lumina pe care el o caută. Nu lumina ta, a ta nu-i folosește la nimic. Lumina lui. Fiecare din noi avem luminile noastre, atât de diferite, atât de departe. Uneori numai Lumina eternă e în noi.

Într-un jurnal nu se pun fotografii ale acestor zile. Nu au nevoie literele mele întemnițate astăzi de imagini, fiindcă nici nu îți poți imagina ce mi se întâmplă atunci când scriu fără cuvinte. Îți vine să crezi că mâinile se fac cioturi, mâinile acelea împreunate, strivite, fărâmate. Definitiv? O, Doamne... Cât din Sisif lași în noi, în unii din noi... Piatra asta nu e de moară, piatra asta nu e nici cruce. E doar propria încercare de a lua crucea ca pe un bolovan, nemaivăzând că în noi mai sunt și alte mituri de trăit.

O carte pe care nu ai lăsat nici un cuvânt. O carte în dar. Ceaiul de caramel se prelinge spre ultima pagină. Acolo unde titlul nu se mai aude sub umbrelă: \"Sfârșitul unei iubiri\". Aș fi vrut să te întreb: Cine pe cine iubește acolo?. Nu am pus întrebări inutile, ecourile nu se mai aud azi. O carte în dar poate păstra pe prima pagină o dedicație. Cea de la tine, nu.

Am încercat să îți amintesc. Efemer... e ceva ce amenință cu dispariția.... Definitiv. Eu am uitat să îți las două cuvinte în urmă: m-am hotărât să mai rămân ceva ani pe iarbă, atunci, acolo, când nici măcar fluturii nu se mai lasă prinși în fotografie. Tu pleci. Ai învățat atât de bine plecările, încât uiți că mereu există un copac în așteptare. Dincolo de fotografie. Dincolo de imagine. Dincolo... e viața. Cum să o mai simți, dacă o încadrezi mereu, o surprinzi în clipe de hârtie sau virtuale?

Doar alb. Negru aici. Culorile vin și ele.
Cândva.