Sonată la patru mâini

culeg din bolta sărutului tău umbra cuvintelor trecute
caut prin șoaptele mele caii albi ai chemărilor

simt buzele tale sorbindu-mă ca o ultimă ambrozie a vieții
coboară dorul înspre cuibarul tău rotind a vis
în dulcele-amăruiul port neumblat

așteptându-ți pătrunderea până în ultimul lăcaș de suflet
fiecare atingere a ta picură-n mine cântec cunună în cer

fiecare sărut al tău mi te inelează logodnă eternă să-ți fiu
mă înfășor lin pe catifeaua palmelor tale
ca pe-o stelară noapte mai adâncă

femeie plecată sub trupul tău stâncă
în taine parfumate-n portocale
simplă pasăre desfășurată iubind a-nălțare



sunt lumina ta căzută la picioare
fecioară neîntinată
așteptându-și alesul cu o simplă privire

cu trupul bulgăraș de zi în noaptea fină a mâinilor mele
luna scurgând nectaruri prin firidă
îți simt pașii ciute tremurând fecunde

noi constelații vom fi
noi întâlniri în lumi nepătrunse
tu mie izvor eu ție mare

cu lujer dens pătruns în rotitoare lumini
ce lumea-ntreagă-o vor preface
ca o cascadă nesfârșită din mine răsare chipul tău

reumplere a vieții în fiece trecere de tine în mine
din mine în tine aceeași perpetuă revărsare