Pietre fără moară

“Ne purtăm pietrele” prin viață culese, una câte una, din eșecuri, nenorociri ,nefericiri, și uneori greutatea lor lasă urme adânci în eul sensibil “pregătit pentru o ultimă trecere” peste prăpastia cu “ape sălbatice”.
Dacă ne ducem pietrele- lesturi de la începutul drumului până pe piscul înalt irizând idealuri, atunci acestea se transformă în albe elanuri creând coloana de spirit pornind din sine, urcând vertical , secționând cerul poetic și pierzându-se în infinit.
Orele așezate pe firul timpului care se rupe, se împrăștie ca niște boabe temporale în pământul plictisului , de unde germinează timpul viitor.
Entitatea mișcării, “umbletul fără trup” , se plimbă “prin albia” secată de lacrimi și culege pietrele negre căzute din spinarea încovoiată a ființei.

Ape line, ape sălbatice suntem, fiecare purtând pietrele lui, uneori sunt mici si strălucitoare, alteori sunt bolovani nemișcați, adesea le mai lăsăm pe un mal, dar mâine se prăvale altele, și tot așa, oriucm firul se rupe de cel puțin nouă ori, iar apa curge mai departe, într-un viitor al altui ceas, alb sau negru, fiindcă așa este scris dincolo de cercul vag auriu.
Mulțumesc, tălmaciule, tare bine îmi este când cineva poate vedea atât de limpede. Apă clară, tu.

Ela