Ela Victoria Luca

când te învârți uneori împrăștii vioriu prin inelar cumva se pierde un rotocol de verde stins și nu uiți niciodată înclinarea roșului spre indigo pasul tău are șapte sfere luminoase în jur ai

mă despart acum de îngeri păsări și ceasuri despre nopți anotimp și dragoste nu mai scriu dau liber ploilor nu mai caut vântul în silabe nici despre pământ și dumnezei nu mai am

Motto: „C’est Narcisse qui fut changé en fleur qui inventa la peinture. N’est-elle pas déjà la fleur de tous les autres arts? L’histoire de Narcisse est la plus appropriée car qu’appellez-vous

și acum știi umbra aceea eram eu îți scrijeleam o poveste pe linia norocului să știi că am trecut prin desfrunzirea teilor sălbatici râdeam nedumerită de unde aduni atâta-nnegurare într-o singură

o singură întâmplare și ora se transformă prinde straniu o piele de șarpe mă privește știe cum am fost cândva mușcată nu am murit doar câțiva sfinți m-au uitat aveam o rană în cer

Discreția mi-a fost întotdeauna edict interior. Și dezvălui un om sau o întâmplare atunci când primesc acordul. Acordul între inimi. În urmă cu aproape un an am întâlnit un tânăr, care, dintr-o

marea se pierde în ea dincoace de pătrar îi zvâcnește inima precum unui cal zădărnicind pajiștea nu îi mai pasă de întoarcerea valului ce banalitate a secundelor ostenită își ia țărmul

Ma chérie, apele acestea nu au dimineți vin doar spre a te îmbrăca în limpede orologiu astăzi copilul cu ochi de smarald ascultă oda algelor

și nu mai pun virgulă doar o lespede pe care să calc după ce pleci întotdeauna luni e o zi de a pierde ceasul tinelui înlăcrimarea și răstimpul făcut pâine nu mai sunt femeia-copil fără sens

să faci din lemn un legământ și să treci peste ape lăsând bărbat să fie noaptea ta și nici zile să nu lași să treacă pământul fără a-i veghea numele pasul hodina. să faci patul fără de el și să

m-am îmbrăcat în haina ta verde și nu pot ieși în soare pielea mea devine din ce în ce mai transparentă absență în doi timpi inima îmi bate nefiresc se cojesc orele de nesomn le mușc miezul au

e ora șapte am ochii pătrați nu mai pot dormi înalț păsări clipind printre aripi ridic mâinile fără mine păduri ce-ar fi putut să fie nu mai am gânduri sfinxul mă ceartă am născut copilul fără

încerc să exist un zid dincolo de el uit ușa fereastra și întâmplarea de a mă fi descoperit întreagă fire de nisip nimic un chip ascuns în prima zăpadă în rest câteva scări întuneric undeva începe

e numai o toamnă nu are rost să o număr e numai viața cu ghearele ei dezamăgirea vine tiptil crezând că nu o auzi panteră înfometată și nu mă pot lăsa pradă ușoară ei am ales acum să nu-i mai

imaginează-ți cum plec într-o amintire în alb port în jurul gleznelor culorile pe rând până la prima poartă de jad în orașul acela nu se mai doarme văd încremenite câteva bufnițe copiii nu mai

și atunci râdeam traversam strada haotic ce ne păsa de cum se întrezăreau urmele pe nisip ne fotografiam eu întotdeauna albă tu mai acoperit de soare iar ei amicii mai ales ei ne aduceau aminte