și marea s-ar pierde

ostenită adun nisipurile
si le cladesc in munti adanci
cat o prapastie dintre minesimine
iau tarmul in ape
nemaigândind culorile valului
in vremea asta marea:
își schimbă rochia de ploaie în alte ape

Epilog&Prolog
\"a fost odată o umbră ce se năștea, din altă lumină și trecea nesfârșit peste al nedormitului ochi de soare.\"

Personale: Sa-ti fie albastra-horus ziua de azi.

a fost odată</i> povestea unui ochi de mare care privea cu neîntâmplată dragoste amintirea ochiului de soare. nesfârșirea începea așa. Iar pătratrul de lună își rememora întregul. mulțumesc pentru calul alb.

Ela

Un dor de mare, in toate felurile in care ea poate exista.
Doar nedormitul e acolo, pazind-o.

Neadormirea lasă mării inima fără încetare. Și din surâsul trecerii tale pe aici: \"danse, ma lumi&#232;re, je vais dormir pour toujours en écoutant ta voix\".

Ela

Ela, îmi plac fragmentele tale ce rememorează o amintire întreagă, aș vrea parcă să nu văd pustiul căderii în sine și inutilitatea întinderilor, străine și de acum ale altora, nerostul ce își refuză mângâierea, nemaiașteptând împliniri fugare.
,, ostenită își ia țărmul în mâini
nemaigândind nisipurile
își schimbă rochia de ploaie în alte ape” ….pentru versurile astea, Ela, nerostirea mea….
A fost odată o poveste…amintirea ei le încheie pe toate. Mă gândeam deunăzi că aș avea nevoie de o lumină în lumină, probabil din spaima perpetuării umbrelor, mereu neadormită…
Mi-a plăcut și nu mai spun nimic.
P.S. Mulțumesc pentru ,,narcisele galbene, narcisele albe” și pentru simțirea simțirii penultimei poezii.

Din galben marea ia albul și îl face urmă de val, din lumini se aud melodiile timpului, pe vremea când umbrele se răsfirau sub privirea discretă a ochiului ne(a)dormit. Lumina ce alungă spaima cea de negândit există în fiecare fir de tine. Doar întoarce privirea. Și ascultă aici: http://www.melodiedelamer.com/poesie.htm

Mulțumesc, simțirile abia împărtășite. Nu plecarea este rostul ultim.

Ela

am între degete nisipul unei mări pe care nu am văzut-o niciodată. i-am admirat depărtarea gustând-o de pe buzele unui poem prea înalt care începea de undeva din pământ și se înălța doar puțin peste moarte. atât cât să fie. eu îi colindam nopțile ca o bocitoare penibilă și aruncam în el cu umbre într-o patetică încercare de a-l aduce la suprafață. care nu există. „pământul începe de aici în jos”mi-a spus măsurând din ochi urma coastei din care mă născuse.”eu sunt doar rădăcina gândului tău despre mine, cel celălalt” mai spuse adâncindu-se într-o altă iubire ca într-un mormânt proaspăt.

Mulțumesc, Ela!
poate că atâta vreme cât există marea așteptarea mea nu e definitiv surpată...mi-ai dăruit marea așa cum ai promis. am simțit-o în poemul tău. mulțumesc.
cu drag,
ioana.

Promisiunea mea abia începe a se întâmpla. Și valul are începutul și nesfârșitul în Sine. Asta ai simțit aici, iar acest lucru nu este întâmplător. Mulțumesc, voi scrie mai departe pe nisipuri neșterse.

Ela