Era într-o vară-toamnă

ne-am cunoscut într-un prelung anotimp
haotic ne plimbam privirile Roșiori de Vede
răcoarea înserării ne încâlcea în lumina lui octombrie
ne-am trezit prea devreme
pe obrazul gutuilor se săvârșea un anotimp
cu ochii întorși ne dezmeticim la trecerea anilor
greierii își uitaseră somnul
ascunși printre ierburi
își căutau strunele
pentru singurătatea lumii

în seara aceea stelele au căpătat rădăcini
peste verdele câmpilor
ceasornicul învechit mai întoarce un an pe secundele
căzute în derivă
un zbor scurt se aude dinspre tine spre noi
dinspre cel ce vorbește în tăcere
doar zvonurile rătăcesc alandala
prin pocalul de șampanie

toți trag de mine
hai să-i spunem
La mulți ani!


Da, și acum poemul acesta peste care eu trec nu numai cu privirea dar mai ales cu sufletul, fiindcă fiecare cuvânt își are mișcarea lui haotică și dacă nu ți-l incorporez pentru o clipă să-i simți pulsul totul trece pe lângă tine cu: este frumos, da m-a impresionat si voi mai reveni….
Urmele de nisip, e mișcarea haotică a pașilor noștri printre noi si mai ales printre oameni, printre acei oameni cărora le este bine în tăcere, poate într-o fotografie albă, dar mai ales atunci când soarele ne străbate cu razele lui aurii gândul aducerii aminte, gândul că noi existăm , nu singuri, ci împreună cu alții. Poemul tău luat liber fără sa-l consider dedicație (dar pentru mine nu contează, e un poem ce și cum, sau cui îi este dedicat asta doar ție îți aparține) are toate valențele unui poem bun

Mulțumesc pentru că poți privi poemul ca poem, pentru că îmi simți acest \"a trăi împreună cu alții\" ineditul momentelor. Uneori este tot ce ne rămâne.

Ela

Da, Ela, sunt unele clipe care masoara trecerile noastre parca mai abitir decat lungile eternitati pe care, de altfel, nici nu le intelegem cum se cuvine. Cam asa a fost si cand ne-am bucurat impreuna de un soare pe cat de tarziu pe atat de darnic cu noi (poate tocmai de aceea). Am citit aici un vers venit din suflet daruit din inima ta mare. Dupa cum il stiu pe Mat, el e de obicei trist de ziua lui, eu am incercat sa-i spun ca mie mi se-ntampla asta mult mai des si atunci cred ca el a ras... iar adresa o ai, e scrisa la tine in palma.
Bobadil.

Așa cum vara nu are tălpi, eu nu îmi văd azi palmele. Sau nu știu să ghicesc în ele, de aceea, amintește-i tu lui că nici tristețile de septembrie nu sunt altfel decât cele din noiembrie sau cele din februarie. Cred că râd măi anotimpurile de noi, cei cu-fără-tălpi-și-palme. Mulțam că ai lăsat o urmă pe acest nisipiu de jurnal.

Ela