Dacian Constantin

dacă ai ști cât te visez umblu cu tine de mână prin bombardamente am tricoul rupt și un soi de împiedicare în gene tu ești înalt și răsucești aerul pe arătător ghilotinele cad dar pe lângă noi pentru

în fond blestemul e autentificat de faptul că cel care îl poartă habar n-are de existența lui codul meu 2770608364241 care se scrie în fiecare zi incapabil să urle răzbate ca sângele fresh prin

cu timpul până și masca de fontă se lipește de față prin găurile pentru ochi las decupată să se caște o limită: două gropi adânci în care de pe dinăuntru viermele meu excavează prin

se știe doar că în clipa dezlipirii avea o pereche mândră de adidași un fel de încruntare bleagă în ochi o sticlă de clear limonade și probabil muzică în urechi. pumnii – desigur strânși până

să privești ca proasta culoarea terenului iar pe televizor să dea în clocot însuși marele creier singurul pus miză în această seară cu artificii și urlete de veselie să iei ultima scamă de pe

să iubești de la zero fără amintiri să intri în om ca într-o apă botezătoare să-l ferești de invazii microbi răceală frică iar noaptea să-i ții cumva visele de mână oho. măcar de data asta măcar o

în amiazul acela tenișii noștri erau cei mai frumoși de pe planetă gândeam așa cu privirea pe mustățile lor care alunecau stânga-dreapta hlizite pe sub manșete de blug o piersică grasă

când din mine nu mai rămâne decât aburul de ființă cu organe stoarse în teasc mă întind la picioarele tale te invit să-ți potrivești tălpile în respir-inspirul meu vertical creierul

În sfârșit, Ieșirea. Ca niște foițe de ceapă transparente și neînsemnate, pieile mele rumenii se retrăgeau, lăsându-mă tot mai sidefiu și mai curat, despănușat și vulnerabil, frumos ca un zeu.

în fond blestemul e autentificat de faptul că cel care îl poartă habar n-are de existența lui codul meu care se scrie în fiecare zi mut incapabil să urle blestemul meu sfidează voința încovrigată

n-o să devii zeu pentru că mâna mea intră în pieptul tău păros și îți palpează inima cârligul te prinde de ceafă iar de mijloc ți-am atârnat corzile ghimpate pe care le smucesc

să te întinzi în pat să ieși cu el pe fereastră plutind deasupra parcului să te oprești la semafor și să continui regulamentar realitatea să răsfoiești în carrefour o carte care se cheamă