Poezie
ethanopium
1 min lectură·
Mediu
când din mine nu mai rămâne decât
aburul de ființă cu organe stoarse
în teasc
mă întind la picioarele tale
te invit să-ți potrivești tălpile
în respir-inspirul meu
vertical
creierul meu în pantaloni scurți
aruncă pietricele în geamuri
nici un gând nici măcar cel mai frumos gând
nu-ți sparge puterea
când din mine nu mai rămâne decât
ligheanul cu lături banale
las animale leneșe să mă soarbă
ele coboară aliniate din colțurile ochilor tăi
cu drapele de pace în cozi
animalele
îmi rod conștiincioase inima
osificată
înghit
sperma ta se umflă în mine
ca un duh hotărât
într-o sfântă
083993
0

cum raporturile intre oameni is deseori de putere si cum aici el face concesii si intinde o mana, ea recepteaza, inghite si asta sublimeaza, purifica.
si-uite asa madanica incaleca pe o sa si zise pe scurt povestea despre cum recepta ea poezia aista, gandindu-se totusi ca spiritualul, imaterialul impreunarii (din ultima strofa) se poate intoarce oricand, chiar daca eteric, intr-o materialitate la fel de halucinogena ca substanta ceea iesita din cei doi.