Adrian Munteanu

Rânjește hâd în mine o făptură Cu dinți de lut și hău în loc de oase, Împestrițându-mi ziua cu angoase. Nu vreau s-o las să iasă-n bătătură. În neagra groapă cu zvâcniri cleioase, În

Morfeu s-a-ntors cu fața la perete, Scârbit de indolența mea vădită, De căutarea mea neîmplinită Prin revărsări de unghiuri și catete. Nepregătit, rup taina desfrunzită A visului din lumile

Sfioasei păcătoase, prea smerită, Maria Magdalena i se spune Sau Salambo chemată să-mpreune Aceeași jeluire nesfârșită. Mai e numită Matra când apune Lumina de sub crucea

În mine stau cinci cercuri suprapuse. Chiar primul e Gândirea ce cutează, Emoția pupila-mi săgetează ; Mai e Mișcarea verbelor seduse. Instinctul pur dureri în vis crează, Iar în adânc e

Ridicol e să cred că sunt mai tare, Că am să-mi port ființa pe oriunde, Că-n orice chip cel slab se va ascunde, Să-și risipească spaima în uitare. E tragică o fugă de secunde, O liberă pornire

O pasăre din mine se ridică Zbătându-se la ușa coliviei În care am supus-o agoniei De-a mă veghea, să nu-mi mai fie frică. Doar pentru mine, frâu larg dând magiei, Am vrut să-mi cânte cu

Nu eu comand la pupă sau la proră Vaporul meu fatal urmându-și rostul. Triști pasageri păzesc pe punte postul, Rânjindu-mi calp, cu pofta ce devoră. Mă izgonesc și-mi spun mereu că-s

Las câmpul gol și nu regret plecarea. Mă-ntorc înspre apusul care știe Să-mi dea sublimul lui pe veresie. Cu-n ochi cupid îi cercetez chemarea. Discurs închipuit pentru vecie, Înspre ființă

Cu orice preț va trebui să vină Un ceas în care poarta voi deschide, Ca să ating , cu palmele livide, Tărâmul unde ziua e puțină. În magicul Pământ trăiesc silfide, Lemurieni cu haină de

Mă străduiesc să-ncep călătoria Spre mitic Elohim și-antíce Vede Pe drum de fum pe care poți accede Doar de-ai găsit în viață armonia. Răzbat în timp, cu urmele-mi bipede, Spre Logosul

S-alung din minte oricare ispită, Să spintec orice gând mă mai reține, Orice conflict se năruie spre mine. Să smulg din cuget planta otrăvită. Emoția o schimb cum e mai bine, C-o alergare

Sunt în Ameca, țara din vechime. Culcat privesc cum sufletul meu pleacă În neștiute spații să petreacă, Uitând de-ncovoiere și mulțime. Ajuns în cerc de săbii fără teacă, Îl simt strigând

Un bubuit, surpare nălucită, Explozie de oase și stupoare, Coșmar întins pe semnul de-ntrebare Și cer surpat în gara bântuită. Veneau. În ochi o singură mirare. Mulțimi de inși cu fața

Mi-e trupul casă pentru zile grele, Cu porți de fier și uși întunecate, Ferindu-mă de silă și păcate, Ademenit cu false temenele. Dar hainele mă strâng și sunt uzate, În glastre zac doar

Tăiat în două, fructul neputinței Clocește decădere și teroare; O aripă nu crede în visare, Un mugure nu seamănă ființei. Se născocesc idile trecătoare, Perversul pune stavilă

Șapte culori în prisma ideală Agonizând în frunza ce nu moare. Cu zile șapte, clipa care doare Își sfârtecă aroma de migdală. Din șapte note prinse în mișcare Înfrâng tăcerea veșnicind