Vasile Mihai

mi se pare că trăiesc o săptămână nesfârșită zilele se amestecă de-a valma și numele lor nu mai au nici o semnificație dacă aș avea timp m-aș apuca să le număr să le botez unu și doi și trei și

vreau și eu să mai ies din pușcăria matale aloo se aude? vreau să mă mai trezesc și eu sâmbătă pe la ora doișpejumate fără să am impresia că am întârziat și că încă am un munte de lucrări

e ceva ce-ntotdeauna ne scapă în aripile celorlalți de parcă fiecare ar zbura în propria sa limbă oricât de talentați ar fi traducătorii de zboruri nu vor putea niciodată exprima acea clipă

noi tu și eu unde îmi ești? stau cu capota ridicată pe marginea drumului răsună gânduri tingiri lovite dans gitan cântat urlat trăit la patru dimineața cocoși gripați cu

poezia și-a ridicat iar poalele în cap nimic nou mi-ați spune nimic nou sub soare e doar poezie și cine mai citește astăzi poezie când are la îndemână buletinele de știri? da dar v-ar

ușa rămăsese întredeschisă uneori îl mai îmboldea câte-un sentiment sau curiozitatea sau pur și simplu plictiseala cronică să arunce o privire dincolo lumea era așa cum o știa

Apusul se petrece în altă limbă moartă Și somnul se usucă presat în dicționare, Se zbate anotimpul localizat pe-o hartă De unde chiar și estul pornit-a la plimbare. Orbecăind prin versuri cu

se răsuceau novele deasupra iar dedesubt setea de țărână mușca adânc gleznele vieții sorbeam cenușă din pocale bete de visul nisipurilor sub sărutul sticlarului aș fi vrut să găsesc

sunt o casă cu ferestrele spre răsărit cu obloanele deschise ca într-o îmbrățișare în mine poposesc o vreme drumeți osteniți pentru a-și răcori sufletele după atâta umblet prin deșertul de

mi-e poftă de poezie ca de mere roșii pline de zâmbete întind mâna după ea s-o culeg de pe cel mai de jos ram de deasupra inimii mele dar îmi alunecă lichefiată printre degete pătându-mi

nu este pentru prima oară când mă bântuie senzația că nu am ce căuta printre oameni înstrăinarea are uneori miros de ziare arse și de fapt divers pudrat cu indiferență alteori nu este decât o

e penurie de raze domnilor și doamnelor și mai e penurie de bătăi de inimă de parcă toate ceasornicele lumii s-au decis să se urnească numai câte o dată la cinci secunde a trecut ceva vreme de

așteptam de mult să fac cunoștință cu mine însumi aveam un fel de nerăbdare de copil căruia i s-a promis de ziua lui o bicicletă și mă pregăteam în fiecare zi exersând în fața oglinzii formule

Stau de ceva vreme și mă uit la țigara care se consumă-nfiptă-n peretele vertical-circular al scrumierei pe care - abia acum observ - scrie \"make love not war\", cinic, hippie, banal. Cinic? Banal?

se dezvelesc în văzul lumii apele fără-ntrebări nerușinându-și printre nori agapele ca întâmplări și ziduri și ferestre printre degete ni se tot scurg uitând s-oprească ora sau să pregete

întunericul mânjește orașul cu stele aburii ling asfaltul care tresare prin somn respirații sacadate reflectând cerul deșirat în lungi ecouri de noapte sunetele împietresc în nemișcare

Era un mare moșier și conducea cu pumn de fier, avea și vii nenumărate, avea castele și palate și, fără nici o barieră, avea și-n munți o cariera de marmură ca abanosul și tot nu-i ajungea

pășesc pe funie între două orașe suspendat deasupra depărtării din când în când mușc cu poftă dintr-un colț de nor fără să mai fac mofturi că e prea rece sau prea fierbinte sau că astăzi au

eu scriu pentru tine iubito mă scriu pentru tine așa cum orice bărbat se scrie pentru orice femeie mereu la fel de fiecare dată altfel iar tu despletește-te și pictează-te pentru mine în

cine mai poate ști unde începe realul visului și unde se termină visul treziei? sticla se întoarce în nisipuri cu voluptatea unui somn cu aromă de mentă și-mbrățișare de

printre gratii de menajerii gândurile își intind brațele păroase cerșind atenție vino neamule să vezi ce n-ai mai văzut o idee cu două capete târgoveții trec nepăsători cu încetinitorul dintr-o