Poezie
. și de la capăt?
2 min lectură·
Mediu
ușa rămăsese întredeschisă
uneori îl mai îmboldea câte-un sentiment
sau curiozitatea
sau pur și simplu plictiseala cronică
să arunce o privire dincolo
lumea era așa cum o știa poate
imperceptibil mai bătrână
în penumbră totul părea la fel de incolor
inodor și insipid ca o dimineață de luni
după beție
aceiași trecători bezmetici se izbeau unul de altul
în haos deplin ca niște planete fără orbită
alergând continuu după cine știe ce himere
de ei plăsmuite și uitând să trăiască
măcar așa pentr-o clipă-două
își încorda timpanele până la durere
dacă avea noroc
câteodată putea să audă copacii înflorind discret
apele născând nisipuri sau
timpul mușcând clepsidrele până la sânge
pământul încă mai respira
împovărat de atâtea existențe
și gravat cu răni filigranate de morminte
aici era îngropat un zâmbet
mai încolo o inimă și alături o pereche de aripi
\"semn că încă mai e ceva vreme până la stingere\"
mormăia în barbă vag nemulțumit
și obosit de-atâta dezamăgire uitându-se din nou
la ceasul de buzunar ce se-ncăpățâna s-arate mereu
același mileniu
apoi se așeza pe o galaxie șlefuită ofta
și-mbătrânind cu câte-un secol la fiecare respirație
încerca să uite măcar pentru o secundă că
de când a creat lumea nu a mai reușit niciodată
să se odihnească
058
0
Prin uși întredeschise mereu înspre aceeași lume, de parcă n-ar cunoaște-o ca pe propria creație, se furișează urmărind zbaterea. Copacii, apele, nisipul, pămîntul respirînd, timpul chiar nu sunt creația lui? Le ascultă viața lin curgătoare pe sub perechi de aripi ce nu mai bat. Cine o fi șlefuit galaxia pe care gîndește că s-a așezat?
Mihai, găsesc de cuviință să las mai mult decît un semn al trecerii mele pe aici. Știi, poezia ta și, ciudat, poza pe care o are Negru Vladimir la profil, în mintea mea, se potrivesc de minune.
Și da!, de la capăt.