Poezii

mi se pare că trăiesc o săptămână nesfârșită zilele se amestecă de-a valma și numele lor nu mai au nici o semnificație dacă aș avea timp m-aș apuca să le număr să le botez unu și doi și trei și

ușa rămăsese întredeschisă uneori îl mai îmboldea câte-un sentiment sau curiozitatea sau pur și simplu plictiseala cronică să arunce o privire dincolo lumea era așa cum o știa

se răsuceau novele deasupra iar dedesubt setea de țărână mușca adânc gleznele vieții sorbeam cenușă din pocale bete de visul nisipurilor sub sărutul sticlarului aș fi vrut să găsesc

gândurile mele iau metroul în fiecare zi către vest îmbrăcate la patru ace așteaptă cuminți pe peron întotdeauna în același loc lângă stâlpul acela pe care e tatuat un cuvânt-noțiune în

sunt o casă cu ferestrele spre răsărit cu obloanele deschise ca într-o îmbrățișare în mine poposesc o vreme drumeți osteniți pentru a-și răcori sufletele după atâta umblet prin deșertul de

mi-e poftă de poezie ca de mere roșii pline de zâmbete întind mâna după ea s-o culeg de pe cel mai de jos ram de deasupra inimii mele dar îmi alunecă lichefiată printre degete pătându-mi

nu este pentru prima oară când mă bântuie senzația că nu am ce căuta printre oameni înstrăinarea are uneori miros de ziare arse și de fapt divers pudrat cu indiferență alteori nu este decât o

așteptam de mult să fac cunoștință cu mine însumi aveam un fel de nerăbdare de copil căruia i s-a promis de ziua lui o bicicletă și mă pregăteam în fiecare zi exersând în fața oglinzii formule

se dezvelesc în văzul lumii apele fără-ntrebări nerușinându-și printre nori agapele ca întâmplări și ziduri și ferestre printre degete ni se tot scurg uitând s-oprească ora sau să pregete

întunericul mânjește orașul cu stele aburii ling asfaltul care tresare prin somn respirații sacadate reflectând cerul deșirat în lungi ecouri de noapte sunetele împietresc în nemișcare

Era un mare moșier și conducea cu pumn de fier, avea și vii nenumărate, avea castele și palate și, fără nici o barieră, avea și-n munți o cariera de marmură ca abanosul și tot nu-i ajungea

pășesc pe funie între două orașe suspendat deasupra depărtării din când în când mușc cu poftă dintr-un colț de nor fără să mai fac mofturi că e prea rece sau prea fierbinte sau că astăzi au

eu scriu pentru tine iubito mă scriu pentru tine așa cum orice bărbat se scrie pentru orice femeie mereu la fel de fiecare dată altfel iar tu despletește-te și pictează-te pentru mine în

cine mai poate ști unde începe realul visului și unde se termină visul treziei? sticla se întoarce în nisipuri cu voluptatea unui somn cu aromă de mentă și-mbrățișare de

printre gratii de menajerii gândurile își intind brațele păroase cerșind atenție vino neamule să vezi ce n-ai mai văzut o idee cu două capete târgoveții trec nepăsători cu încetinitorul dintr-o

purtam o togă purpurie și pe frunte cunună de laur se roteau încet în jurul meu aezii cu harpe de aur și cântecul torței pe ziduri desena fresce cu fir de lumină încercând din abis să pornească și-n

de-o viață sau două parcă nu mai e la fel ca ieri luminile sting începuturile iar carii rod în florile de tei poteci de ploi ce nu s-au întâmplat încă oare poți picta nisipul scurs de când

Plutesc treizeci de yole pe cerul răsturnat și mantia de ceață în maluri se scufundă, un pescăruș amnezic de aripi a uitat plonjând în ghețuri aspre de liniște profundă. Deasupra, marea geme,

greier în iarbă - sub palidele stele un psalm regăsit

există o dimineață în care te trezești că vezi lumea altfel decât o știai de parcă din albastru irisul ți s-ar fi colorat peste noapte în verde sau negru dinăuntru către în afară roiesc gânduri