Vasile Mihai

Brodat de iubire pe mantia zorilor, agățat cu disperarea primei vibrații de stânca de aer sufocant și amar, învățam trepidant lumina, umbră cu umbră, rănindu-mi mirarea de tăișul fiecărei

la început pășeam desculț printre anateme incandescente rătăcite dinspre diminețile de jad cu hohot demonic de aripi pe umeri îmi înfloriseră versuri de sidef încrustate cu diamante și zâmbetul

mă doare clar-obscurul cadrului filmat cu încetinitorul figurant istovit de iluzii mă târăsc pe trepte către ultimul act comoara unei priviri rătăcite în palma dreaptă se așterne tăcut peste

Cri, cri, cri, vară, știi? ce frumos mă rescrii... Inima te chema iarba rea te veghea. Cântec mic, insectar pe un ciob, felinar, sărbători fără glas se aștern în popas, un acord

gustul de fiere și-a pierdut voluptatea răsfoiesc tristețile cu degete distrate revoltat împotriva nopților de abanos strigând lumina pe numele mic m-am plictisit de lacrimile abstracte ale

știi nu mai am răbdare să pășesc peste fiecare clipă de parcă ar fi numai o clipă peste fiecare vis de parcă ar fi numai o lacrimă în cascada luminii nu mai am aripi le-am rătăcit lângă

pecetluit în fiecare atom al universului miracolul nu se poate rosti răspicat ca adevăr de carne și de sânge decât într-un descântec uimit al durerii cu fiecare vaier sufletul moare câte

mi-am cramponat gândurile de un punct în perete în jurul căruia țes concentrat rețele de zi și de noapte refac până la cel mai mic detaliu izbucnirea universului dintr-un atom cu migală

sufletul albastru a încetat să-mi mai fie clepsidră sticla se reinventează în furtuni de nisip înmărmurind fâșia aspră a luminii Fata Morgana își rupe veșmântul hohotind mut lacrimi

mi-ai învățat deja pe dinafară ridurile amare strecurându-ți adânc pasul în diminețile bântuite de himere de pe buzele tale uimirile mă ispitesc una câte una descifrând conturul perfect al celei

Îmi înfipsesem adânc fruntea în noapte trăsnetu-mi încrustase pe tâmple rune tremurând blestemul de-a fi doar un loc geometric al păcatelor lumii. Sub cuvinte carbonizate de ură eul

destinul meu nu este războiul insinua rima pălind ascunsă sub avalanșa de imagini rătăcit într-un secol ce nu-ți aparține te închină apusului tău ca-ntr-un joc de-a tine însuți avea dreptate omul

Prietene, povestea e veche și încolțește ivoriu acum doar peste umberele muzeului de ceara. Dar dă-mi mâna, dă-mi mâna și vino, fii binevenit în lumea palidă a copilăriei ascunse printre flori de

viața din mine înserează fiecare secundă solstiții aspre îmbrățișează gleznele memoriei insinuare strâns șerpuită renegând rugăciunea himera îmi roade creierii erezie de ceață născând întrebări

visam că alergam circular peste încheietura abisului acolo unde umbra este întotdeauna roșie sărutând cu degete îndrăgostite risipa de noapte pulberea clipelor albe mi se așternea pe gene cu

Îmbrăcat în vers de aur soarele a dat în pârg. La o margine de târg, zbor înmiresmat, un graur cânta florilor cu sârg. Teii beți renasc tezaur încrustând în verde plaur stele de argint ce

păsările cerului își cântă doar bucuria de a trăi fără să le pese dacă natura din stal aplaudă în extaz sau norii spectatori sarcastici din galeria înaltă le huiduie prelung cu acorduri de

iubirea mea e doar o floare presată între paginile visului tău răsfoit cu pleoape de lacrimi în pragul unei revelații din alte primăveri petalele uscate așteaptă de o eternitate sau

privire de șatră râzând auriu în tainică vatră flori izbucnite din trunchi retezat secrete șoptite păgân și cântat aripi cernite și glezne rănite în dans lăcrimat de ierburi trezite fâșii de

Pășesc încet, ca noaptea printre stele, palma mea dezmiardă raza candelei din inima ta, încet-încet respiră luna, printre secunde de argint desfăcute în petale diafane. Îmi sprijin fruntea de pașii

picături insignifiante de lună se aștern peste pagini imaculate pajiști gemând în somn învelindu-se în coperțile dealurilor azur întunecat de contraste ilizibile litere de rouă plânse de