Mărturisire acută

Ecoul acestor cuvinte dă naștere unei meditații profunde, păsările cerului nu se îngrijesc de ziua de mâine, noi știm de ce și pentru ce trăim. Cuvintele așezate simplu în clepsidra inimii sensibilizează, te sfiești la citirea lor. E o armonie intimă a universului cu omul, dar și o stare de revoltă față de ce se întâmplă în realitate. Da, îmi place mult cum l-ai așezat pe Eu e centrul clepsidrei, parcă acolo e tot misterul; pe acolo va trece timpul, parcă deja știi ce urmează, presimți, privești contemplativ ce trece prin tine: zbucium interior, exterior, manifestări, sentimente... toate trec prin acest Eu, care poate fi… Tu, El sau Ea și poate NOI. De aici desprind acorduri triste, că Tu un atom, nu chiar oarecare, te-ai ridicat la rangul de OM, acorduri ce poartă-n ele dureri înăbușite, care par a fi în concordanță cu anumite momente din viață. Ți-ai ales frumos, lumea păsărilor, căci în lumea lor te simți liber, le admiri zborul, dar și trăirea. Păsările au graiul lor știut doar de poeți, ascund în cântecul lor atâtea povești tulburătoare… și : Văd că ai terminat cu Eu, pe care se vor așeza cuvintele picurate din clepsidră… Această lume proiectează simultan în univers parfum de poezie!

De ce spui altora, cu tonul tau, ceea ce ei nu inteleg? Nevindecabil patimas!
Acelasi pretext?... Nu-mi ingadui polemica decat cu mine si totusi...
\"Afiseaza-ti poezia unde vrei tu (daca poti!) si nu te interesa de urmari... In definitiv, ce ai avea de cantarit si targuit cu ochii si gustul altuia? Daca-i place, s-o guste, daca nu, s-o lase pentru altii fara sa toarne apa in ea.\"

Maria, ai simtit din nou foarte bine sensurile si intelesurile ascunse in versurile mele... Sau mai bine spus, in sentimentele proiectate in cuvinte. Discrepanta dintre ceea ce as fi vrut sa fiu si ceea ce sunt este de fapt nisipul din clepsidra, pe care timpul il poarta si il subtiaza in fiecare clipa mai mult. La inceput, copilul este asemenea pasarii. Canta pentru ca simte ca vrea sa cante, rade pentru ca traieste si traieste pentru ca rade. Mai tarziu, clepsidra se ingusteaza, pasarea isi pierde aripile si copilul rasul. EGO-ul, orgoliul, devine centrul. Privighetoarea s-a imbracat in frac, a suit pe scena si canta contra onorariu. Nu mai e libera. Ce mai ramane de zis? Regrete, lacrimi, constiinta greseli... Sau poate nu.
Multumesc pentru gandurile frumoase si pentru inima cu care simti fiecare cuvant.

Carmen, ai dreptate... Nevindecabil patimas care incearca sa-si deseneze harta sufletului pe un val. Nu e descifrabil si pe deasupra mai este si efemer. Dar eu spus ce am de simtit si simt ce am de spus. Altfel nu se poate. Urmarile... ochii si gusturile altuia... stii bine ca intr-un fel conteaza destul de mult. Iar problema apei... uneori apa ajuta planta sa creasca. Alteori inunda si ineaca. Depinde in ce cantitate si cum anume primesti valul.

Cu bine, cu drag, cu suflet,
Mihai

Corectez ceva ce mi-a sarit in ochi in comentariul anterior: constiinta greselii. Din cauza vitezei! Cate alte greseli or mai fi... Iertare!

păsările cântă
chiar dacă nu le ascultă
nici vântul
nici pământul
nici gândul

Versurile sunt frumoase si par a fi create in jurul unui eu, nu mai putin vesel decat ieri, nu mai putin inaripat, dar care si-a auzit cantecul-ecou (pustiu?)...noi pasarile, ii ascultam glasu-i duios si cald si ne bucuram la fiecare nota de imagini si sentimente pe care o creaza...insa el, eul, prea putin increzator in fortele sale, isi strange aripile si uita sa mai zboare...pacat, caci versu-i ne este alint de cuvant si de iubire...