Vasile Mihai

Seară de vară cu pas de fecioară pe aripi de tei venită-ntr-o doară - un glas adormit îngână o doină fugară. În verde duet urmând-o încet, dansează arcuș jucăuș și poet - se-ascunde în

Lacrimi de dor se preling dinspre orizonturi, ochii cerului au culoarea visului dimineții, inima ta miroase ca o floare visatoare de tei ascunsa în palma mea, vibrând în zâmbetul primăverii

În dimineața aceasta, oglinda rânjea la mine cu ironia unui monstru marin. Rictusul o sfâșia vertical și îmi lumina discret cele câteva riduri apărute peste noapte la colțurile aurei abia trecute de

am ascuns depărtarea într-un mac rușinat de Calea Lactee și ochiul tenor te rescrie pe aripi de crepuscul amar în cântecul lebedei la margine de inimă m-am rătăcit de mine căutându-ți

Bătaia de aripi aplaudă primăvăratic la scenă deschisă amăgirea boabei de vis. Știi…viața ta-i doar zbatere de aripă, o iluzie-două... Jocul tresare și se întoarce în matcă, omul palid și

Primăvara aceasta se poartă orgoliile, Asortate cu șal în culoarea mâniei. Se-nroșesc tremurând rușinate magnoliile - Martori triști, fără grai, la debutul orgiei. Se drapează în clini

sunt bolnav de seară târzie luna neagră îmi palpită aritmic în piept din ce în ce mai acut verbele mi-au suferit un colaps noaptea trecută și secția de terapie intensivă are toate paturile

sa te petrec în sărut reavăn ascuns în buzunarul de la piept al ierbii întorc pe dos toate primăverile pentru o rimă nouă la verdele crud rătăcesc setea razele rămân prinse

cercuri de gheață îmbrățișează visul fără suflare al versului putred mormânt criogenetic în așteptarea primăverii unui timp în afara sufletului gânduri de stâncă se povârnesc cu hohot

prelung de dincolo de întunericul din zori chemarea orizontului răscolit de vise sacadate în modulații de doină străină clapă de sidef peste mitul unui Icar trădat de legendă pumnal violet secundar

uriași adormiți pudrați cu bezea grațios creionați într-un glob de cristal lumina lăptoasă a primăverii un început de zâmbet cu suflet de yodler brazi în spielhosen râzând către hăuri o mână

Bună seara! Pragul serii l-am trecut, uitând în pripă de șicanele durerii cu o lacrimă pe-aripă. Rezervarea mi-am făcut-o într-un vis alaltă-seară când mirarea mi-a cerut-o o iluzie

Îmi urlă pustiul a vers nenăscut, ecoul se sparge în țăndări de spumă, pescăruși de vocale dansează rotund desenând cu incendii iluzii de zori. Și ninge cu alge spre cerul captiv sub tălpile

Prietene, sunt sigur că știi despre ce vorbesc. Și tu, ca și mine, te-ai lăsat ritualic de scris în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara, ca o lepădare de Satana a nașului înaintea

rătăcit printre războaie pierdute de strajă la porțile nopții stau cerber nemilos cu propria inimă răstignită între speranțe absurde îmi rezem tâmpla însângerată de umărul nopții

Prin lume citesc teama de cuvinte, E dulce somnul vieții dinainte. Porneam la drum cu sete de-nțelesuri, Orbecăind prin șanțuri și eresuri, Emoția-mi juca în sânge farse, Zile de foc rosteam

cuvinte în patru picioare cuvinte cu gheare ochi roșii pândindu-mă cuvinte colți tânjindu-mă poftă aprinsă de a mușca din inima mea bucată cu bucată de fiecare dată cu fiece

sunt zile în care toate cuvintele s-au spus metaforele lucesc pal monedă calpă versurile deșteaptă ecouri știute pe dinafară îmi ascund obrazul sufletului uzat sub masca aceleiași

mi-am tăiat venele cuvintelor Petronius hohotea în mine gestul simbolic demitizat în numele eleganței de modă veche poate prea veche peste curcubeie de tinichea bătăile

liniștea explodează sonor pe retina dimineții fundal de soare mort în războiul de o sută de ani al primăverii între patru pereți între patru iluzii cerul se face roșu fierbe oceanul de

mă plânge tăcerea în hohot de iele mă iartă iubirea prelinsă din stele mă seacă un zâmbet de tot ce aș fi mă bate un clopot în note pustii mă cere în sevă copil nenăscut să-i fiu din