Vasile Mihai

de-o viață sau două parcă nu mai e la fel ca ieri luminile sting începuturile iar carii rod în florile de tei poteci de ploi ce nu s-au întâmplat încă oare poți picta nisipul scurs de când

bătaie de inimă medieval încrustată în sunetul grav al ceasului din turn palide umbre dansează apostolic o dată pe oră pe umerii dimineții arhangheli cu aura prăfuită respiră cu greu sub

am rămas singur în colțul meu de vers mi-au ruginit greierii captivi între secundarele împietrite și mă trezesc din ce în ce mai greu de parca mi-ar fi prea aspră lumina pe tot parcursul zilelor

Plutesc treizeci de yole pe cerul răsturnat și mantia de ceață în maluri se scufundă, un pescăruș amnezic de aripi a uitat plonjând în ghețuri aspre de liniște profundă. Deasupra, marea geme,

V inovat de V is cu premeditare pâna voi învăța să împletesc iluzia cu ziua de azi sunt condamnat la depărtare și-mi ispășesc pedeapsa căutându-ți contururile în fiecare mișcare a

greier în iarbă - sub palidele stele un psalm regăsit

în zorii aceștia locuiește o noapte parcă-aripile dorm scufundate în nori în zorii aceștia locuiește o moarte purtând încrustate dantele de flori se prelinge în șoaptă pe ziduri și

am jucat o miuță cu dracii azi noapte inima-mi țopăia pe maidan minge de gumă tremurătoare lăcrimând abur de culoarea aurorei boreale lovită din toate direcțiile de copite

nu de mult sângeram noaptea-n comete iar diminețile pictam sunet și lumină în eșarfe de mătase mă jucam dăruind și dăruiam jucându-mă ție un vis ei o poveste lui odisee de amintiri

față în față cu zdrențe de începuturi visam că îmi vor crește aripi și mai visam interminabil că pe ambele părți ale saharei cresc păduri virgine într-o lume născută bătrână nu pot

Vii să-mi bați iar la fereastră, Viscol aprig și bătrân, Și zăpada de pe coastă Brusc s-a hotărât: \"Rămân!\" Saltă gureșe șuvoaie Pe șosele-n București, Gropile-s din nou o baie De mocirlă

astăzi voi așeza pe soclu o tentativă de sentiment scrijelind lava adormită sub patină de ploi voi scrie despre jungla nesfârșită liane fără înțelesuri sorbind din

am rămas din ce în ce mai puțini înapoia nopții ne ținem cu degetele de o margine tăioasă a clipei savurată încet de rugină tribunalele sunt pline de divorțuri între emisferele

de la o vreme plouă cu piese negre de șah diminețile cu gust de țărână fac slalom printre rocade și regi bălmăjind ca-ntr-o incantație: turn la G6 regină la H8 pe străzi câmpurile alb negru se

îmi plăcea să mă plimb cu tălpile goale pe tăciunii sângerând lumină să mă joc biciuind flăcările ce mistuiau noaptea la marginea pădurii doar eu știam că sunt izvoare de stele coborâte să se

hașurată în umbre violente scena devine albă realitățile dansează scrâșnite a blestem printre dinți respirații îmbâcsite cu aripi negre trezie acută a urmelor de lup priviri încărcate cu