Jurnal
Declaratie pentru o zi oficiala
La multi ani, Camelia
2 min lectură·
Mediu
Nici nu mai pot vorbi normal, am ras prea mult si am glumit. Iar alteori taceam, zile de-a randul nu spuneam nimic si regretam apoi.
As vrea sa-ti spun ca-mi place glasul tau si ingustarea ochilor la un anume zambet. Si parul tau, valuri de negru si acaju, ochii-ti caprui uneori tristi si visatori, alteori senini.
Nici nu ti-am multumit vreodata ca existi.
Tii minte, mai de mult, eu am fugit. Temeri absurde, amintiri, erori umane, repetitii. Teama de mutare noua pe-o tabla fara de pioni.
Nu ti-am cerut iertare niciodata. Cuvinte nascocite doar de tine au risipit prin simplitate urseli de neclintit.
Si cate sfaturi n-am primit, reprosuri, cautari… Doar zambetul nu-ti observam, era ascuns adanc intre emotii netraite.
N-am multumit pentru rabdare. In nebunia mea de neastampar, de veselie scrisa si trista contemplare ai presimtit plecarea mea. Si-ai asteptat cu grija, ai acceptat, ai alungat acele neguri si te-ai pitit in mana mea intinsa, goala, spre iertare.
Acum, ca simt trairea copacului in frunza, a trandafirului in floare, a cerului senin si-apusului de soare, razi pentru mine si te-ascunde la adapost de stea portocalie.
Nici nu ti-am zis vreodata ca mi-esti draga.
Ma ratacesc adanc in noaptea parfumului de iasomie, alerg nebun dupa comete in parul tau, dispar si iar apar din departari neintelese. Iubita mea.
Acum, de ne-am uni adanc luminile impreuna, am disipa cu totul umbra stinghera dintre noi, risipa absurda de ani si frangeri de sperante. Vom respira doar noi o primavara-n doi, si curcubee, si paduri.
Sa crestem impreuna, sa-nvingem inaltimi, sa trecem dincolo de lume, de noaptea lunga, de viata si de noapte…
03318441
0
![\"Image](\"http://img.photobucket.com/albums/v31/danutza/roz1.jpg\")
Cartea deschide urmatoarea pagina
la jumătate. Printre rânduri se ghicește începutul primei părți.
poveste îngenunchiată cu sufletul de dor
la mijloc de ramuri crude scăldate în lumină
te caut în chipuri în gesturi când plouă când ninge când soarele
raza-și prelinge
cu plângerea de taină în roșu să mă cheme
Așteptarea avea genunchii îndoiți
și trunchiul așezat pe-o parte în mușchiul cald al nopții:
o ploaie verde o îmbrățișare sfântă
mă sting amar sub suflet de poveste
pe dumuri neumblate irezistibil stelele foșnesc
de după pleoape un cântec nedefinit în dâra apusului
se-așterne
Uneori evadez într-o realitate
care se deșiră, cu tot cu epiderma, din existența
celui care îmi simuleaza tăcerea
într-un gest neînceput
pe care îl face numai in cadere
altfel,
cum aș putea deosebi amprenta fiecărui ceas în parte?
sufletul rispit șirag te caută dincolo de constelații
sensurile sunt doar între coperți de carte
plecăm venim lăsam o lacrimă un gând
călcăm sub tălpi izvoare întorcându-le cursul
doar mângâierea desculță cu sânul plin de stele
pădurea îmbrățisare pe chipul tău se pierde
răstoarnă peste umeri a mării valuri negre
ca un miros de gemeni
în ziua înălțării
a iubirii
a mirării
a liniștii
a neliniștii
de dincolo de ceruri
E la personale, da, îndraznesc să intru tiptil pentru a nu strica vraja cuvintelor așezate aici. pentru sufletul vostru cald, împreunat în îmbățișarea aceea , știți voi doi... se cade să aprind una dintre luminițe pentru voi amândoi.