A șaptea zi

Am cumpărat lapte la pungă. Este în termen și expiră tocmai la anu’… Mă tot gândesc, de ce dracu’ am cumpărat laptele ăsta? L-am luat pentru ea... Dar sunt și avantaje! Acum pot sta în pat oricum: îmbrăcat, încălțat, pot purta căciulă, papuci, pot face orice vreau. Patul îmi stă la dispoziție, ca un motan puturos: pot dormi în poziția asta sau în asta, pot rupe cearșaful, pot mușca din pernă. Înainte nu! Nu aveam voie toate acestea. Nu aveam drepturi asupra lui! Patul era tabu, era insula noastră curată, cea mai mică insulă din orașul București. Aici nu ne atingeau vântul, furtunile, bărbații cu cravate roșii sau femeile cu dosare prinse la subraț... Evidența Populației! Voi habar n-aveți cum arată femeile cu dosare prinse la subsuare. Vă spun eu, sunt femei cu fuste nemțești, gri și uscate, cu sacouri bărbătești și pantofi negri. În fiecare dimineață femeile astea se dau la subraț cu un fel de clei, ceva special, cleiul de care apoi se prind dosarele. Femeile-vardist, femei de la Evidența Populației. Bă! Pe mine nu mă interesează evidențele voastre! Nici voi nu mai știți ce ascundeți pe la subrațe... iar mie? Mie mi se rupe ce socotiți voi acolo, ce împărțiți sau înmulțiți. Pentru voi omul nu este decât un număr, o înșiruire de caractere, fiecare cifră înseamnă o zi, o lună, un an, părinți, strada, bloc, apartament. Tot timpul înlocuiți cifre, schimbați numere cu alte numere. Pe unele le ștergeți, pe celelalte le scrieți cu creioanele voastre cu mină de zero-cinci. Cum ar fi, de exemplu, să plecăm în Suedia fără să avem permisiunea femeilor vardist, fără ca ele să accepte căsătoria noastră pe iarba ălora, că-i mai verde... Cum ar fi să iubești fără să le ceri acordul? Să strigi: „Doamneloor! Am voie să mă îndrăgostesc de femeia aceasta? Pot umbla desculț pe iarba din Almhult alături de iubirea mea?” Prostii! Vă spun eu, femeile de la Evidența Populației trebuie să folosească mine de zero-cinci pentru că au degetele subțiri și mâinile fine, tratate cu Farmec... Niște vaci! Am o curiozitate, doamnelor, dacă îmi permiteți: care este numărul pe care l-ați pus în locul iubitei mele defuncte? Da, sunt curios cine i-a furat spațiul dintre dosarele voastre? Vreau să cunosc acest număr, să mă prezint cu demnitate: „Domnișoară una-sută-mii-patru-sute-cinci... sunt numărul una-sută-mii-patru-sute-șase și suntem uniți prin părul de la subrațul femeilor de la Evidența Populației. Nu, nu-i vina dvs., domnișoară, că ședeți ca o toantă în locul iubitei mele. Dar vreau să vă întreb dacă știți să pregătiți orez cu lapte, scorțișoară și dovleac? Iertați-mă, dar trebuie... TREBUIE să aflu acest detaliu... în caz contrar, vă rog... insist, cu politețe... să vă duceți fix la dracu’! Să lăsați numărul ăsta liber, să nu mai intrați în spațiul ei vital, în aerul respirat de ea, să nu-i atingeți mâinile și ochii... Doamnelor de la Evidența Populației, are femeia asta... asta de stă acum în locul iubitei mele, are ea ochii la fel de verzi? Are ea părul la fel de lung? Știe să zâmbească în cele douăzeci și unu de feluri precum dragostea mea? Nu? Atunci de ce șade aici? Să se ducă! Să se ducăăă! Iar eu să trăiesc alături de spațiul ăsta frumos și gol... Gol îl vedeți voi! Pentru că este aparent gol, este gol doar pentru voi. Pentru mine nu-i, eu stau de vorbă cu numărul ăsta, dorm alături de el, facem dragoste... și vom pleca, da! chiar vom pleca peste trei luni la Almhult, să facem nuntă în biserica aceea mică, apoi să dansăm desculți în iarba lor verde. Șșșt! Acum o să întrebe preotul: „Domnișoară, vrei să-l iei de bărbat pe acest om?” „Da…” „Atunci vă declar soț și soție.” Ți-am spus eu? Recunoaște că am spus! P-astea de la Evidența Populației le simt de la o poștă... Cum?! Cum adică certificatul este semnat de Primăria comunei Almhult din Suedia? La Almhult urma să ne căsătorim, am stabilit... și dacă așa am stabilit, am cumpărat bilete de avion, dus-întors. Stai... Sunt aici, în sertar. Uite-le! „București - Stockholm - București.” La Stockholm luăm un autobuz sau cum or numi suedezii mașinile care transportă populația de la oraș la comună. Trei ore durează drumul, vom ajunge în fața primăriei din Almhult, acolo este și stația... Ne căsătorim formal și oficial în biserică... Ei și?! Ce dacă n-avem voie să călcăm iarba din parcul bisericii? De parcă nu mai putem noi de regulile lor... de parcă iarba suedeză ar avea o singură menire: să crească înaltă, verde și grasă... Nu! Legea lor spune că iarba suedeză poate fi călcată doar de omul care o tunde, de vrăbii și de ciori. Iar alea nu fac decât să se cace în iarbă, s-o murdărească. De-aia a creat-o Dumnezeu, să aibă păsările unde să se cace! Iar noi, proștii, ne așezăm pe aleile de ciment și privim iarba, o vedem cum se înalță spre cer și cum se uită de sus la noi. La fel cum se uită la mine secătura aia de pensionar de la parter... se uită la barba mea. O măsoară în fiecare zi, are un șubler mic... Când m-am ras ultima oară? A! La Arad, în dimineața când am plecat spre casă. M-am trezit, m-am ras, am făcut duș. Eram nerăbdător să ajung s-o îmbrățișez... În definitiv, acuma dorm și am un coșmar, lovi-l-ar boala de vis! Eram la ușa de acasă și sunam ca de obicei: de două ori scurt și o dată lung: ti! ti! tuuuu! Întotdeauna sun așa, să știe că am venit cu ceva bun. De exemplu, bomboanele cu lichior sau cu vișine. Sunt favoritele ei... ti! ti! tuuuu! Cum spuneam, mă întorsesem de la Arad și așteptam să aud cheile zdrăngănind în ușă. Pentru că ea nu reușește niciodată să nimerească cheia potrivită din prima încercare. Apoi apasă tare pe clanță, împinge ușa la perete și-mi sare de gât... Ti! Ti! Tuuuu! Ușa rămânea mai departe închisă, nu se auzeau cheile. Atunci am încercat clanța... Ușa era descuiată. Dinăuntru a apărut, de nu știu unde, un tip, mi-a făcut loc să intru... un tip cu părul tuns scurt, dar se observa că la origine era creț. Avea cămașă albă și o cravată roșie. M-a poftit înăuntru, mi-a oferit un pahar cu apă. „Dar simte-te ca acasă, domnule!” Așa i-am spus. „Pentru că nici măcar nu ne cunoaștem...” A tresărit, a scos din buzunar o legitimație, din cele oficiale, cu dungă roșie pe mijloc. Apoi am plecat împreună, ne-am urcat într-o mașină cu șofer, am mers la institutul medico-legal să o văd și să semnez hârtii... Dar lasă! Lasă c-o să se termine și coșmarul ăsta și se va face dimineață. Mă voi trezi cu iubita mea în brațe. Că noi așa dormim, îmbrățișați. O să ne bem cafele în bucătărie... mai mult eu, că ei îi place laptele cu cereale. Apoi o să mâncăm ouă fierte și orez cu lapte și dovleac copt... Uite! Afară e ceață. De fapt, ceața este aparentă, pentru că într-un coșmar nu poți vedea niciodată prin ferestre, nu poți pentru că dormi. E simplu! Acum mă voi așeza aici, pe marginea patului și mă voi ciupi de vârful nasului să mă trezesc... voi aștepta liniștit să se termine coșmarul. Nu trebuie să fie o trezire brutală, altfel sunt țâfnos, îmi tună și fulgeră toată ziua. Așa că voi aștepta aici cuminte... aștept.