Povestile scrinului - fragment

Noaptea trecută am visat că te iubesc, te iubeam atât de mult încât ieșeau aburi din piele, semănam cu o locomotivă din alte vremuri, tu bineînțeles erai veselă, râdeai mult deci te comportai altfel decât în mod obișnuit. Era iarnă, ne aflam într-o cameră cu fereastra cât tot peretele de la răsărit, dădea în curte, gardul nu îl puteam vedea din pricina pădurii. Semăna cu locuința unei mătuși din Brașov, nu mai știu cum o chema, toți o strigam Zina (vorba vine o strigam, era surdă, făceam gesturi să ne înțeleagă). De acolo se vedea Tâmpa, toată viața orizontul mătușii s-a limitat la zidul vechi de apărare a cetății Brașov, era frumos în orice anotimp. Pe atunci nu aveam mai mult de șapte ani, mă jucam în curte, căutam comori, numai că era o curte comună, veneau mulți puști blonzi, sași din câte îmi amintesc, trebuia să mă feresc pentru că le plăcea teribil să se bată. În fine... Vorbeam de noi, spuneam că ne aflăm într-o cameră cu pat și fereastră uriașă, dansai goală, nu îți puteam observa gesturile, nici cicatricile nevindecate din inimă, în schimb râdeai, te auzeam cum râzi, eram atent, deosebit de atent la detalii. Nu voiam să pierd nimic, e adevărat, aburul care-mi ieșea din piele ca dintr-un furnal îți obtura uneori silueta de femeie goală, iar febra din mine urca, se ridica mereu, mă gândeam dacă vei continua să dansezi febra va atinge tavanul și ne va înghiți pe amândoi. Dar te-ai oprit, ai venit lângă mine, erai umedă, aveai tot felul de gânduri, nu mai râdeai, doar ochii păreau să-ți hohotească în interiorul sânilor țuguiați ca buzele unor sugari flămânzi, mă iscodeau, iar tu zâmbeai, mă scotea din minți zâmbetul tău promițător când extrăgeai din mine febra, picătură cu picătură, căutai să prinzi esența gestului care întârzia să vină și litera pe care ar fi trebuit să o scap printre dinți când aș fi cedat. Dar nu am cedat, m-am trezit. Desigur, am rămas nemișcat, ochii închiși, speram să adorm din nou, să continue visul, să văd ce se întâmplă după. Și uite așa încep să inventez urmări... ne ridicăm din pat, goi și mulțumiți, ne apropiem de fereastră, afară felinarul galben pictează fulgi rari și leneși, plutesc de parcă n-ar dori să ajungă vreodată la zăpada de jos ori în coroanele înghețate ale copacilor scheletici. Tu stai în dreptul ferestrei, te îmbrățișez, mă lipesc de spatele tău ca de un semn de întrebare, brațele mele îți acoperă sânii, apoi degetele se unesc în dreptul pântecului rotunjit un pic, atinge din întâmplare micuțul deal despărțit în două de un fel de vale. Și privim dincolo de geam, de lume, prin pădurea albă într-un cer de sticlă încurcat cu negura stâncile de sus, lumina de liniște la amiază, cea care vine întotdeauna după, lumina de care voi o să spuneți că o știți prea bine, dar de fapt nu o știți pentru că exact ce bănuiți că știți vă oprește să știți adevărul despre liniște, iertați-mă că spun atât de direct, habar n-aveți ce simțim și în definitiv simțim pe dracu, pentru că unul trăiește în prezent, celălalt în cine știe ce alt secol. La urma urmelor mă voi obișnui cu acest fel de povești, cu aventurile de noapte în care ne iubim cuminte în camera înconjurată de zăpadă și pădure, unde dorințele explodează simultan. Dacă vom neglija realitatea va fi bine, iar eu voi păși în cele din urmă peste granița asta nenorocită, voi intra în lumea ta, mă rog. Deschid ochii, două picături scobesc cearcăne noi și dispar în buretele pernei, rămân niște pete minuscule, mă aflu în Orăștioara de Jos, Pensiunea Daniela bântuită de un copac neliniștit, venit tocmai din Italia sau mai știu eu de unde, sunt într-o cameră la etajul întâi, afară nu este iarnă, e mijloc de iulie, singur în cameră, eu cu visele în care M dansează goală și facem dragoste și ne uităm la ninsoare. Atâta liniște este în jur, felul acela de liniște în care abia dacă poți distinge zgomotul de femeie tânără (graba în care merge încolo și încoace, lipăie tălpile goale pe linoleum, hainele nu, pentru că umblă goală prin cameră), nu insista să explic, sunetul ăsta ori îl știi ori nu, treabă de obișnuință. Dacă poți deosebi sfârâitul pe care îl provoacă prosopul când cade de pe ea, atunci cu siguranță înțelegi ce vorbesc. În vreme ce vorbesc nu mai sunt atent la detalii, suficient să se întâmple ceva decisiv, cutremur în echilibrul meu interior, cearșafurile inimii se ondulează, se mișcă, se deschid, cer femeia înapoi, cearșafuri năroade, șifonate de vis, dinadins au lăsat-o să plece, să danseze goală în fața mea ca apoi s-o iubesc. Să o iubesc o noapte întreagă. Să recapitulăm: așternuturile inimii încep să miște, vraja este la final, locul se deschide, o strigă, trebuie doar să arunce prosopul din jurul sânilor, a coapselor, să pășească în mine fără gânduri, senină cum a lăsat-o Dumnezeu. Vine lângă pat, mă privește rugător pentru că simte refuzul, înțelegi? nu vreau s-o primesc, în definitiv s-o ia dracu de inimă, eu am nevoie de femeia asta în carne și oase, e normal. M își coboară privirea iar în cameră se formează un lac, cu sălcii, valuri și păpuriș, nu are cum să rămână în forma asta, dacă o prinde răsăritul o topește pentru totdeauna. Mă roagă să-mi deschid inima, să doarmă până vine cealaltă noapte, cine știe când, pentru că timpul ei se măsoară altfel. Știi ceva? Fă ce vrei, cu toanele tale și ale lui Dumnezeu, ai apărut, ne-am iubit, acum dispari, nu-mi pasă! mergi la locul tău de peste mări și țări, de peste sute de ani sau fix la dracu dacă vrei și nu mai veni cu formele tale amețitoare, cu gânduri și lacuri adânci. Nu!! Nu trebuia să spun asta! Vezi tu, inima nu înțelege și nu a înțeles niciodată sarcasmul, pentru că uite, dă în lături așternuturile, cearșafurile mele se unesc cu ale ei, se disting înăuntru umbre necunoscute, în inima mea, în inima ei, se bucură nenorocitele, abia așteptau să se cunoască mai bine, să se iubească, umbrele ei fac dragoste cu umbrele mele. De fapt amintiri pe care le păstrăm în așternuturi ca pe un lest, le purtăm peste tot, iar ele se combină ca niște curve, din ele ies apoi alte umbre, pentru că sunt teribil de prolifice, se înmulțesc repede, iar noi stăm ca proștii și le privim cum se iubesc. A dispărut. Așternuturile inimii mele se închid cu zgomot sec, ne înghesuie înăuntru, eu, ea și cele o mie de umbre, în urma noastră camera rămâne goală, o singură molie borțoasă caută în zig-zag un costum bărbătesc să își lepede larvele. Nu se mai aude niciun prosop, nicio lipăială de tălpi, respir greu, în inimă este o lipsă acută de oxigen și de fapt toată treaba asta m-a obosit peste măsură, sufletul se întoarce pe partea cealaltă, adoarme. Cobor din pat, mă împedic de ceva, înjur și aprind lumina, lângă pat stă un prosop care miroase a dragoste și a săpun italian. Ies pe balcon. Bun, să repetăm împreună, să nu uităm: mă aflu la Pensiunea Daniela, Orăștioara de Jos, lângă cetățile dacilor, este noapte, revin în cameră, iau pipa, ies pe balcon, mă așez, sprijin peretele cu spatele și fumez. În față abisul, noapte cât vezi cu ochii, un singur pas și gata, trec în alt secol, în brațele ei sau la dracu. E liniște, rareori se aude un urlet de câine speriat, în rest doar greieri și păsări de noapte. Uit de pipă, se stinge, intru după cutia de chibrituri, văd biblioteca are trei policioare, e prinsă de perete în dreptul mesei de lucru. Nu știu cum n-am observat-o până acum, în mijloc o carte, deschid ușile din sticlă, răsfoiesc paginile, Nuntă în cer de Mircea Eliade. Am citit-o de mult, prima pagină are o dedicație, e scrisă cu cerneală albastră, litere largi, rotunde: Cu ocazia zilei tale de naștere. Cu dragoste, M. Este prea mult, arunc cartea la loc, închid ușile bibliotecii, iau cutia de chibrituri, ies pe balcon, aprind pipa. Același scris, scrisul ei (spun despre scrisorile îngălbenite care apar de nicăieri în scrinul din podul casei), dar așa ceva nu se poate. E prea mult, repet vorbele de parcă ar interesa pe cineva ce simt în clipa asta, de parcă te-ar interesa pe tine, cel care citești rândurile mele tâmpite ce simt acum. Ursoaica mormăie înfundat dincolo de munte, strigătul de cucuveică lovește un cărăbuș, cad la picioarele mele, le împing în lumea cealaltă, bătrânul copac apărut din nou în fața pensiunii își întinde ramurile până în balcon, vântul îl pleacă, scârțâie îngrozitor, mă bate pe burtă, scormonește înăuntrul meu, caută zmeură, iar eu îi rup o frunză, două, mă arunc în inima lui ca un abur, prind cu ambele palme o creangă, apoi altă creangă, dispar în junglă ca o maimuță tânără în căutarea luminișului, la umbra unui somn pripit. ... pipa se rostogolește încet, cade de la balconul primului etaj într-o baie de scântei multicolore.