ștefan ciobanu

Mi-ar plăcea să ajung pe lună precum Georges Méliès: în alb-negru și fără sunet. Mai târziu prietenii vor colora ceea ce le-a plăcut mai mult din viața mea cu magenta lor personală. Reîntors pe

Ne certăm cu trupul De parcă am izbăvi, în fine!, în Râs. Și Cerem înapoi, de pe pragul cu M mare de viață Titirezul, extrem de valoros acum ca și în copilărie, Al Amețeli de astăzi care, iată,

Și totuși unde se termină lumea? Aceeași întrebare o puneau și anticii. De la ei toată lumea în grup STRIGĂ ce este lumea? O voce șugubeață a spus la un moment dat care lume? La Început s-a

Curând bătrân dar când am fost și eu tânăr mergeam zi de zi printr-o procesiune de oameni îmbrăcați în alb sub un soare alb printr-un aer. Și ce îmi mai plăcea să traversez grăbind pasul / zvârlind

M-aș fi putut naște altundeva. Sau deloc. Dar uite-mă aici, încercând să-mi țin echilibrul pe coaja de nucă a Pământului. Un bec pâlpâind într-o casă de nebuni, deci fără curent, asta-i

La orice derivă, la orice eșuare care nu le aparțin oamenii întorc spatele sincron sau în sincronicitate. O insulă pustie? Departe de ei? În larg, unde naufragiatul să strige fericit?

Orice durere te duce mai departe Ca un wiking vei descoperi ceea ce Columb va strica în viață. Cu o durere (cea mai gigea) vei cumpăra o perlă De la locuitorii acelui vis Și vei muri cu ea în

/Într-un fel sau altul gândurile de mai jos apar și în Biblie dar sunt spuse altfel/ Singurătatea nu vine niciodată lingură. ea vine cuțit. trece prin apocalipsă și străpunge geneza. Va

Suntem într-o permanentă viață de vară: ne naștem crescând repede, iubim stând la rând, ne înspăimântăm când vedem porumbei striviți (parcă ieri eram cu ei la o cafea în parc, sub statui). În

cu susul în jos să desenăm copilăresc un soare. pe o hârtie imensă razele unduitoare să nu întâlnească nimic, doar să taie albul în două. deasupra hârtiei un nor imens cu ochi și cortex

când mergeam cu tălpile goale pe sub un cer senin în înnorarea lui aduceam la suprafața ochilor războiul învingătorului care ridică de pe covor orice jucărie aveam un nume deosebit dar frumos atât

Sunt un băiat care ține pe mână un câine ce stă ca o pasăre din preistorie gata-gata să își ia zborul. În jur sunt oameni ca niște ceasuri care se întorc singure, cu griji și facturi în

Îți mai aduci aminte, și spun asta râzând, chiar dacă nu se vede, râzând ca și tine (căci râsul ne-a mai rămas să ne definească trupurile dintre nisipuri), îți mai aduci aminte cum bătea vântul ca și

puține lucruri îmi mai aduc aminte de cele făcute ieri nu mai știu ce am făcut imediat după ce m-am trezit dar știu perfect că am băut la un moment dat niște cafea și m-a durut în stânga toată

dacă ar fi după sine, în jocul mic al vieții, nu aș face nimic sau aş împacheta umbrele cu celofan și aș merge mai departe prin marea umbră. (vorba aia: chiar dacă cerbilor le este sete, noaptea tot

era un timp când voiam să deschid fereastra și mâna mi se pierdea pe drum. copil fiind o priveam cum dispare în aer. soarele se apropia mult, mult, mult (la capătul razelor cineva răbdător ne

micuţule înger iei mereu locul lui ieri și semeni așaaaa … cu mine te văd pierdut adesea printre lucrurile mele parcă uitate parcă înstrăinate sărăcuțule! știu nicicând nu ai mai avut atât de puţine