Poezie
Să iubești ca și când ai muri
4 min lectură·
Mediu
mamei
De la primul tău țipăt intri în cameră pe ușa de aur, dincolo de care
găsești obiecte stranii care îți vor deveni pe rând
extensii, amintiri și obsesii.
Curând te vei apropia mai mult de veioza casei ca de un obiect de campanie. O
vei aprinde, o vei stinge, o
vei aprinde, o vei stinge și tot așa, proiectând pe pereții horă din jur (ce o fi dincolo de ei?)
dramele familiei.
Noapte cu noapte vei începe să te obișnuiești cu lunile de afară:
una babană și o puzderie de alte luni foarte mici, ca și tine pe un covor negru,
oprite să-ți invadeze camera de perdelele trase de mama
în timpul poveștilor care vor ieși din ea aburi-aburi.
Și uite cum înveți să aprinzi și să stingi plânsul tău veioză
la nevoie,
proiectând în vremea asta abisală dramele cu scutece ce se vor preschimba
în carne, în piele, în chip și, mai târziu,
în privirea din buletin.
Tatăl, o adevărată macara, va fi cel mai înalt din lumea pe care o construiești
cu bale de ceai pe buze printre atâtea lacrimi.
Ca să ajungi la el trebuie să te cocoațe mami! pe sâni
sau să se îndure el să te aducă la țărmul lui cu țepi aspri și scurți de barbă
pe obraz și în privire.
Mai târziu, când cratere se vor forma în jurul tău
de la erupția plănuită încă de când ai trecut pragul de aur,
când aceste riduri adânci pe care pășești vor lua locul
covorului zburător și plin de jucării,
vei împinge tot ce este de mărime copilăriei în prăpăstiile formate.
Nu vei fi răsplătit cu un ecou al căderii.
Te vei spăla însă pe față, insistând pe anumite locuri
(nu te aștepta să îți spun eu care),
cu lava ivită pe nepusă vârstă.
În lumina ei vei străluci o vreme ca un mezin cu aur în mere.
Primele iubiri care te vor îmbăia nu vor ține de tine.
Știi,
veioza a învățat să se aprindă și să se stingă singură
proiectând în adâncuri, adâncuri care îți aparțin.
Da, veioza nu era cine credeai tu că este.
Cu vremea doar
mama
îți va răspunde mereu la telefon
chiar dacă tu nu o mai suni
pentru că ,,, .
Va continua să îți pregătească d-ale sufletului așa cum cândva
îți pregătea d-ale burții și d’ale poveștilor.
Te va mai vizita că poate așa te prinzi de ce te apasă una alta
sau te va mai vizita fără să știi, ca să îți facă surprize. Atunci tu, doar din oglindă dimineața,:
Alo! Bine, uite mă legam cu o cafea de viață
și voiam să știu: O vrei mai dulce?,
i-ai răspunde în timp ce te bărbierești de cabluri
ca o macara.
Noile iubiri nu vor veni nici ele singure.
Vor veni cu tatăl năpădit de barbă și cu
mama mânjită de luna care păta perdeaua trasă.
Vor veni cu toate lucrurile copilăriei ascunse de tine printre cratere,
iar de părinți în sertarele interioare ale bolilor fără timp.
Pe atunci lucrurile erau jucării cu multe colțuri strălucitoare
pe care ei călcau durându-i până la a-i face să râdă,
iar ție până la a-ți opri lanterna magică a plânsului
dar nu și proiecția interioară, ce se derulează încă fără oprire
în bâlciul ăsta uitat în eternitatea asta efemeră.
////
Da,
în tot acest timp, în toate aceste litere, a fost vorba despre iubire,
o jucărie măruntă spartă în acele luni mici ce nu te puteau invada,
cu mii de colțuri diamantine în durere,
o jucărie mutată de o mână nedeslușită ici – colo, așa încât
să pășești pe ea la fiecare pas, să te doară cu zâmbet
până la moarte.
De la primul tău țipăt intri în cameră pe ușa de aur, dincolo de care
găsești obiecte stranii care îți vor deveni pe rând
extensii, amintiri și obsesii.
Curând te vei apropia mai mult de veioza casei ca de un obiect de campanie. O
vei aprinde, o vei stinge, o
vei aprinde, o vei stinge și tot așa, proiectând pe pereții horă din jur (ce o fi dincolo de ei?)
dramele familiei.
Noapte cu noapte vei începe să te obișnuiești cu lunile de afară:
una babană și o puzderie de alte luni foarte mici, ca și tine pe un covor negru,
oprite să-ți invadeze camera de perdelele trase de mama
în timpul poveștilor care vor ieși din ea aburi-aburi.
Și uite cum înveți să aprinzi și să stingi plânsul tău veioză
la nevoie,
proiectând în vremea asta abisală dramele cu scutece ce se vor preschimba
în carne, în piele, în chip și, mai târziu,
în privirea din buletin.
Tatăl, o adevărată macara, va fi cel mai înalt din lumea pe care o construiești
cu bale de ceai pe buze printre atâtea lacrimi.
Ca să ajungi la el trebuie să te cocoațe mami! pe sâni
sau să se îndure el să te aducă la țărmul lui cu țepi aspri și scurți de barbă
pe obraz și în privire.
Mai târziu, când cratere se vor forma în jurul tău
de la erupția plănuită încă de când ai trecut pragul de aur,
când aceste riduri adânci pe care pășești vor lua locul
covorului zburător și plin de jucării,
vei împinge tot ce este de mărime copilăriei în prăpăstiile formate.
Nu vei fi răsplătit cu un ecou al căderii.
Te vei spăla însă pe față, insistând pe anumite locuri
(nu te aștepta să îți spun eu care),
cu lava ivită pe nepusă vârstă.
În lumina ei vei străluci o vreme ca un mezin cu aur în mere.
Primele iubiri care te vor îmbăia nu vor ține de tine.
Știi,
veioza a învățat să se aprindă și să se stingă singură
proiectând în adâncuri, adâncuri care îți aparțin.
Da, veioza nu era cine credeai tu că este.
Cu vremea doar
mama
îți va răspunde mereu la telefon
chiar dacă tu nu o mai suni
pentru că ,,, .
Va continua să îți pregătească d-ale sufletului așa cum cândva
îți pregătea d-ale burții și d’ale poveștilor.
Te va mai vizita că poate așa te prinzi de ce te apasă una alta
sau te va mai vizita fără să știi, ca să îți facă surprize. Atunci tu, doar din oglindă dimineața,:
Alo! Bine, uite mă legam cu o cafea de viață
și voiam să știu: O vrei mai dulce?,
i-ai răspunde în timp ce te bărbierești de cabluri
ca o macara.
Noile iubiri nu vor veni nici ele singure.
Vor veni cu tatăl năpădit de barbă și cu
mama mânjită de luna care păta perdeaua trasă.
Vor veni cu toate lucrurile copilăriei ascunse de tine printre cratere,
iar de părinți în sertarele interioare ale bolilor fără timp.
Pe atunci lucrurile erau jucării cu multe colțuri strălucitoare
pe care ei călcau durându-i până la a-i face să râdă,
iar ție până la a-ți opri lanterna magică a plânsului
dar nu și proiecția interioară, ce se derulează încă fără oprire
în bâlciul ăsta uitat în eternitatea asta efemeră.
////
Da,
în tot acest timp, în toate aceste litere, a fost vorba despre iubire,
o jucărie măruntă spartă în acele luni mici ce nu te puteau invada,
cu mii de colțuri diamantine în durere,
o jucărie mutată de o mână nedeslușită ici – colo, așa încât
să pășești pe ea la fiecare pas, să te doară cu zâmbet
până la moarte.
091472
0

Cred că un cuvânt și o sintagmă cheie ar fi cele în jurul cărora se țese atât întregul imaginar poetic, cât și semnificațiile: „veioza” și „pragul de aur”.
N-am putut să mă poticnesc în cele câteva erori de redactare, așa că am recomandat poemul cititorilor. Le semnalez totuși și te rog să le corectezi: „pentru că ,,, .” (presupun că ai vrut puncte de suspensie; poate că e un artificiu stilistic);„cu un ecou al căderi.” (ai uitat să articulezi hotărât substantivul „căderii”). Dacă mai sunt altele și nu le-am observat, corectează, de asemenea!
Nici nu se putea un text mai potrivit în această zi când ne pomenim moșii și strămoșii.